— Nu!
Ucigaşul se răzgîndi însă în secunda următoare.
— Ba, adăugă el, aş mînca ceva. Asta ca să beau un pahar de vin.
— Am să-ţi aduc, îi spuse Lecoq.
Ieşi imediat şi, alergînd prin împrejurimi ca să cumpere de-ale mîncării, îi veni ideea că, cerînd ceva de băut după ce mai întîi refuzase, omul nu se mai gîndise decît la verosimilitatea personajului pe care pretindea că-1 întruchipează.
Orice ar fi fost, ucigaşul mîncă cu poftă. Îşi turnă la sfîrşit un pahar mare de vin, îl goli încet şi zise:
— E bun . . Face bine pe unde trece.
Tînărul poliţist fu foarte dezamăgit de acest sentiment de mulţumire.
Căci alesese, ca să-1 încerce, unul dintre acele oribile lichide vineţii, tulburi, dense, greţoase, care se fabricau în jurul barierei, şi se aştepta ca băutura să-i facă cel puţin silă ucigaşului. Acesta însă nu reacţiona deloc.
Lecoq nu mai avu timp să tragă concluziile. Un uruit care se auzi afară
anunţă sosirea dubei Prefecturii, un vehicul lugubru, care printre alte denumiri, o primise şi pe aceea de „salatieră compartimentată".
După ce a fost dusă văduva Chupin, care se zbătea şi striga după
ajutor, ucigajul a fost şi el poftit să ia loc în acest vehicul.
Tînărul poliţist se aştepta măcar acum la vreo manifestare de repulsie, şi pîndea..
Dar nimic.
Omul urcă în îngrozitorul vehicul în modul cel mai firesc din lume, ca unul de-ai casei, care cunoaşte cum stau lucrurile şi ştie care poziţie este cea mai bună într-un spaţiu atît de îngust.
— Ah! E puternic şmecherul! şopti Lecoq înciudat. Dar îl aştept la Prefectură.
58
CAPITOLUL 12.
Uşile dubei compartimentate se închiseră ermetic, vizitiul pocni din bici şi puşcăria pe roţi se urni în trapul întins al celor doi cai viguroşi.
Lecoq se aşeză pe bancheta amenajată în partea din faţă a căruţei, între vizitiu şi gardianul de serviciu, şi fu atît de preocupat de gîndurile lui, încît cu siguranţă nu auzi nimic din conversaţia acestora. Tocmai întrevăzuse mijlocul prin care ar fi putut să surprindă cîte ceva din taina bine păstrată a ucigaşului care, după părerea lui - şi-şi punea capul că-i aşa
- trăise probabil în înalta societate. Faptul că deţinutul reuşise să simuleze pofta de mîncare, că reuşise să treacă peste dezgustul în faţa băuturii greţoase, că se urcase fără să ezite în „salatiera compartimentată" nu însemna cu siguranţă nimic extraordinar din partea unui om dotat cu o voinţă puternică şi căruia iminenţa pericolului şi speranţa salvării îi înzecea, probabil, energia.
Dar va şti oare să se stăpînească la fel de bine atunci cînd va fi supus umilitoarelor formalităţi ale înscrierii în registrul puşcăriei, formalităţi care, în unele cazuri, pot fi împinse pînă la cele mai umilitoare limite?
Lecoq nu putea să creadă asta.
Abia cînd duba-căruţă trecu de Pont-Neuî pentru a o lua pe Quai de L'Horloge, tînărul poliţist păru să-şi vină în fire. În curînd vehiculul cel greu coti printr-un gang şi se opri în mijlocul unei curţi strîmte şi umede.
Lecoq aflat deja jos, deschise uşa compartimentului în care era închis ucigaşul, spunîndu-i:
— Am ajuns, coboară.
Nu era nici un pericol ca acesta să scape.
Grilajul fusese închis şi, de altfel, cel puţin o duzină de supraveghetori şi agenţi se apropiaseră, curioşi să vadă recolta de ticăloşi adunată în timpul nopţii.
Eliberat, ucigaşul coborî cu sprinteneală. Fizionomia i se schimbase din nou. Ea nu mai exprima decît perfecta indiferenţă a omului care trecuse prin multe încercări de tot felul.
Nici un medic anatomist n-ar fi studiat mişcarea vreunui muşchi cu atenţia pasionată cu care Lecoq urmărea atitudinea, expresia, privirea 59
ucigaşului.
Cînd acesta puse piciorul pe pavajul verzui al curţii, păru să încerce o senzaţie plăcută. Aspiră profund, se întinse ca să se dezmorţească şi îşi scutură cu putere picioarele înţepenite din cauza îngustimii compartimentului din „salatieră compartimentată", pentru a le reda elasticitatea. Apoi privi în jur şi un surîs abia perceptibil îi înflori pe buze.
Ai fi jurat că locul nu-i era străin, că mai văzuse acele ziduri înalte, înnegrite, ferestrele zăbrelite, uşile grele, zăvoarele, întregul instrumentar sinistru al închisorii.
”Dumnezeule! gândi uimit Lecoq, oare știe locurile pe aici?”
Neliniştea tânărului poliţist crescu şi mai mult cînd ucigaşul, fără să
i se dea vreo indicaţie, fără să i se spună vreun cuvînt, o luă spre cele cinci sau şase uşi care dădeau în curte. Se îndreptă sigur, fără nici o ezitare, spre uşa pe care trebuia într-adevăr să intre. Era oare o întîmplare? Lecoq rămase uluit cînd ucigaşul, după ce pătrunse în coridorul destul de întunecat, merse drept înainte, trecu de camera gardienilor, lăsă în dreapta
„vorbitorul maimuţelor" şi intră la grefă.
Lecoq simţea că-1 trec sudori reci pe şira spinării.
„Omul ăsta, se gîndea el, a mai fost aici, ştie cum stau lucrurile!”
