înălţimea, vîrsta probabilă, felul temperamentului, culoarea şi lungimea părului, menţionînd şi gradul de dezvoltare a muşchilor. Trecură apoi la examinarea rănii.
Lecoq văzuse bine. Doctorii constatară o fractură la baza craniului.
Care nu putea - se afirma în raportul lor - să fi fost produsă decît prin acţiunea unui corp contondent, cu o suprafaţă mai întinsă, sau printr-o lovitură violentă a capului de un obiect foarte dur, de o oarecare mărime.
Or, nu fusese găsită nici o altă armă decît revolverul, a cărui crosă
nu era atît de mare încît să poate produce o asemenea rană. Era deci absolut necesar ca între falsul soldat şi ucigaş să fi avut loc o luptă corp la corp, în timpul căreia, ultimul, apucîndu-şi adversarul de gît să-i zdrobească acestuia capul de perete. Prezenţa unor mici şi numeroase echimoze în jurul gîtului conferea acestei concluzii o verosimilitate absolută.
Nu descoperiseră, de altfel, nici o altă leziune, nici o contuzie, nici o zgîrietură, nimic. Se putea deduce de aici că această luptă încrîncenată, pe viaţă şi pe moarte, fusese deosebit de scurtă.
Totul se consumase între momentul în care patrula auzise strigătul şi cel în care Lecoq văzuse prin deschizătura oblonului victima căzînd.
Examinarea celorlalţi doi indivizi „omucişi", ca să vorbim în termenii medicinei legale, pretindea luarea unor precauţii deosebite.
Fusese respectată poziţia în care căzuseră : zăceau în faţa sobei şi atitudinea lor ar fi trebuit să ofere indicaţii preţioase.
Amîndoi erau culcaţi pe spate, cu picioarele întinse, cu mîinile date în lături. Nici o crispare, nici o răsucire a muşchilor, nici o urmă de bătaie, fuseseră pur şi simplu fulgeraţi. Fizionomia amîndurora exprima groaza ajunsă la paroxism, ceea ce trebuia să te facă să presupui că nu mînia sau ura fusese ultimul sentiment al existenţei lor, ci frica. .
— Aşa că, afirmă doctorul mai în vîrstă, mă simt autorizat să-mi 48
imaginez că au fost uluiţi de vreun spectacol cu totul neprevăzut, ciudat, înspăimîntător.
Lecoq părea să soarbă, ca să spunem aşa, explicaţiile doctorului şi căuta să le adapteze unor vagi ipoteze care izvorau din adîncurile minţii sale.
Cine puteau fi indivizii ăştia, atît de înspăimântaţi? Vor păstra oare şi ei, la fel ca celălalt, secretul identităţii lor?
Primul pe care îl examinară doctorii trecuse de cincizeci de ani.
Avea părul rar şi albit; era ras, cu excepţia unui smoc roşcat şi aspru care îi acoperea bărbia foarte proeminentă. Era îmbrăcat foarte sărăcăcios, cu un pantalon sfîşiat, nişte cizme groaznic de scâlciate şi o bluză de lînă neagră, murdară.
— Acesta, afirmă doctorul în vîrstă, fusese ucis cu un foc tras de la o distanţă foarte mică : mărimea rănii, lipsa de sînge de pe marginile ei, pielea zbîrcită, carnea vie, înnegrită, arsă demonstrau acest lucru cu precizie matematică.
Cînd medicii începură să-1 examineze pe ultimul dintre aceşti nenorociţi, au fost frapaţi de diferenţa enormă dintre cele două răni în funcţie de distanţa de la care fusese tras glonţul. Acesta din urmă fusese ucis de un glonţ tras de la o distanţă ceva mai mare şi rana sa nu avea nimic din aspectul hidos al celeilalte.
Acest individ, mai tînăr cu cel puţin cincisprezece ani decît tovarăşul său, era mic, îndesat şi de o remarcabilă urîţenie. Obrazul complet imberb era ciupit de vărsat. Era îmbrăcat într-un pantalon în carouri pe nuanţe de gri şi o haină deschisă, cu revere.
Bocancii fuseseră văcsuiţi. Mica şapcă impermeabilă, care căzuse lîngă el, trebuia să ţină tovărăşie frazei pretenţioase şi cravatei cu picăţele.
În zadar au fost studiate, scotocite buzunarele acestor indivizi, ele nu conţineau nimic care să clarifice identitatea lor: numele, situaţia socială, profesia. Absolut nimic, nici o cît de vagă indicaţie, nici o scrisoare, nici o adresa, nici o bucată de hîrtie; nimic, nici măcar vreunul din acele mărunte obiecte de uz personal: vreo pungă de tutun, un cuţit, o pipă, care pot oferi posibilitatea unei recunoaşteri, constatarea identităţii.
Tutun aflat într-o pungă de hîrtie, batiste fără monogramă, foiţă pentru ţigări, iată tot ce s-a putut găsi.
49
Cel mai în vîrstă avea şaizeci şi şapte de franci chiar în buzunarul vestei; cel mai tînăr deţinea doi ludovici.
Foarte rar se aflase poliţia în prezenţa unei afaceri atît de grave şi a unor atît de puţine informaţii. Cu excepţia faptului în sine, dovedit din plin de cele trei victime, nu se ştia absolut nimic: nici împrejurările, nici mobilul iar probabilităţile ce se întrevedeau, departe de a împrăştia întunericul, îl făceau şi mai des.
E adevărat că ucigaşul fusese arestat, dar el persista în tăcerea sa.
Cum să afli şi să-1 pui în faţa propriei identităţi? Susţinea că e nevinovat; cum să-1 striveşti sub dovezile vinovăţiei sale? Despre victime nu se ştia nimic, iar una dintre ele se autoacuza. O inexplicabilă influenţă o determina pe văduva Chupin să-şi ţină gura. Două femei, dintre care una îşi permitea să piardă la Pulberărie un cercel de cinci mii de franci, asistaseră la luptă.. apoi dispăruseră. Un complice, după două acţiuni de o îndrăzneală neobişnuită, scăpase.
Şi toţi aceşti oameni, ucigaşul, femeile, cîrciumăreasa, complicele şi victimele, erau la fel de suspecţi, de ciudaţi, putînd fi cu toţii bănuiţi de a nu fi ceea ce păreau că sînt.
Astfel îşi rezumă comisarul, întristat impresiile.
Gevrol care de două ore se prefăcea că stă deoparte se apropie şi spuse :
— Dacă domnul comisar ar vrea să mă creadă, ar rămîne la părerea mea, care e mai realistă decît divagaţiile lui Lecoq.
Uruitul unei trăsuri în faţa uşii cîrciumii îl întrerupse şi un moment mai tîrziu intră judecătorul de instrucţie.
50
CAPITOLUL 10.
Nu exista nimeni în Pulberărie care să nu-1 cunoască, cel puţin din vedere, pe judecătorul de instrucţie care sosise, şi Gevrol, ca un vechi obişnuit al Palatului de Justiţie, îi rosti în şoaptă numele: Domnul Mauriee d'Escorval.
Era fiul acelui faimos baron d'Escorval, care, în 1815, a plătit scump devotamentul său pentru Imperiu, şi căruia Napoleon îi aducea de pe insula Sfînta Elena acest magnific omagiu: „Există, cred, oameni la fel de oneşti, dar mai mult de-atît e imposibil" .
Intrat de tînăr în magistratură, beneficiind de remarcabile aptitudini, domnul d'Escorval părea să fie hărăzit uneia din cele mai strălucite cariere.
El înşelă însă toate previziunile, refuzînd cu încăpăţînare toate situaţiile ce-i fuseseră oferite, păstrîndu-şi doar pe lîngă Tribunalul Senei modestele şi utilele funcţii. În ciuda unor strălucitoare relaţii şl a unei averi considerabile, ducea cea mai retrasă existenţă, ascunzîndu-şi viaţa, fiind prezent doar prin munca sa îndîrjită şi prin binele pe care îl răspîndea în jurul său.
Era pe atunci un bărbat de patruzeci şi doi de ani, care părea mult mai tînăr, cu toate că începuse să chelească. Ai fi putut să-i admiri fizionomia dacă n-ar fi fost urîţită de o rigiditate tulburătoare, de cutele pline de ironie din colţul buzelor prea subţiri, de expresia posomorită a ochilor săi de un albastru-pal. Întruchipa gravitatea şi răceala, sporite de o nuanţă de trufie.
Izbit, încă din prag, de oroarea spectacolului, domnul d'Escorval, de-abia dacă acordă medicilor şi comisarului un salut distrat. Întreaga sa competenţă intrase în joc.
