Lecoq îl întrerupse cu un gest maiestuos:
— Scoate-ţi asta din minte, taică Absint, zise el, nu sîntem aici să
căscăm gura, ci să culegem informaţii, să ne dedicăm unor cît mai minuţioase cercetări şi să încercăm să strîngem indicii... Peste cîteva ore 17
vor veni comisarul de poliţie, medicul şi judecătorul de instrucţie. Vreau să am un raport pe care să-1 prezint.
Aceste cuvinte părură să-1 nemulţumească pe bătrînul agent.
— Ei bine! La ce bun!. . strigă el. Îl cunosc pe General. Cînd se duce să-1 vadă pe comisar, ca în seara asta, e sigur că nu mai e nimic de făcut. Crezi că ai să descoperi ceva acolo unde el n-a văzut nimic?. .
— Cred că Gevrol se poate înşela la fel ca toată lumea. Cred că s-a încrezut prea uşor în ceea ce i s-a părut a fi evident. Pot să jur că afacerea asta nu e ceea ce vrea să pară şi sînt sigur că, dacă ai vrea, am descoperi ce se ascunde după aparenţe.
În ciuda vehemenţei tînărului poliţist, bătrînul agent fu atît de puţin impresionat, încît căscă gata să-şi rupă fălcile şi spuse :
— Poate că ai dreptate, dar eu unul mă arunc în pat. Asta să nu te împiedice să cauţi ; dacă găseşti ceva să mă trezeşti.
Lecoq nu dădu vreun semn de nerăbdare şi, de fapt, aici nu se neliniştea. Făcea doar o încercare.
— O să-mi acorzi totuşi un moment, reluă el. În cinci minute, după
ceas mă oblig să te fac să înţelegi misterul pe care îl bănuiesc aici.
— Fie, cinci minute.
— În rest, eşti liber, taică. Numai că e clar că dacă acţionez singur voi încasa singur gratificaţia pe care orice descoperire o aduce în mod sigur.
La cuvîntul gratificaţie bătrînul poliţist ciuli urechea. Şi avu orbitoarea imagine a unui număr infinit de sticle pline cu lichidul vede, al cărui nume îl purta.
— Convinge-mă deci, spuse el, aşezîndu-se pe un scaun pe care îl ridicase de jos.
Lecoq, rămas în picioare, se proţăpi în faţa lui.
— Pentru început, întrebă el, ce este după părerea ta acest individ pe care l-am arestat?
— Probabil un docher sau unul care strînge vechituri.
— Adică un om aparţinînd celei mai umile condiţii sociale şi care, în consecinţă, n-a primit nici o educaţie.
— Exact.
Aţintindu-şi privirea în ochii tovarăşului său, Lecoq continuă : 18
— Ei bine!.. ce-mi vei răspunde dacă îţi dovedesc că acest individ a primit o educaţie aleasă, chiar rafinată?
— Voi răspunde că asta-i extraordinar. Voi răspunde.. dar prost ce sînt, n-ai să-mi dovedeşti asta niciodată.
— Ba da, şi foarte uşor. Îţi aminteşti de cuvintele pe care le-a rostit căzînd, atunci cînd l-am împins?
— Parcă le-aud. A spus : „Vin prusacii!" Bănuieşti ce a vrut să
spună?
— Ce întrebare!.. Am înţeles foarte bine că nu-i plac prusacii şi că a crezut că ne înjură zdravăn.
Lecoq se aştepta la acest răspuns.
— Ei bine, taică Absint, rosti el plin de gravitate, n-ai înţeles, ah!
nimic din ceea ce a vrut să spună. Şi dovada că acest om are o educaţie mult superioară condiţiei lui aparente este că tu, un bătrîn pişicher, nu i-ai prins nici intenţia, nici gîndul. Fraza asta a fost pentru mine ca o rază de lumină.
— Eşti puţin cam prea tînăr ca să înşeli un bătrîn ca mine. Nu-mi plac cei ce fac glume proaste.
— O clipă!. . îl întrerupse Lecoq. Să mă explic. Ai auzit, desigur, vorbindu-se despre o formidabilă bătălie care a însemnat unul dintre cele mai îngrozitoare dezastre pentru Franţa, bătălia de la Waterloo?
— Nu văd ce legătură. .
— Răspunde totuşi.
— Ei bine, da!
— Bun! Trebuie să ştii, taică Absint, că balanţa victoriei se aplecase întîi de partea Franţei. Englezii începuseră să dea semne de slăbiciune şi împăratul apucase să strige : „Ai noştri sînt!" cînd, deodată, în dreapta, puţin în spate, se zăriră trupe care înaintau. Era armata prusacă. Bătălia de la Waterloo era pierdută!
În viaţa sa respectabilul moş Absint nu mai făcuse eforturi atît de mari ca să înţeleagă ceva. Ele n-au fost însă zadarnice, căci se ridică pe jumătate şi, pe tonul pe care probabil că strigase Arhimede : „Am găsit!" , el strigă:
— Am înţeles! Cuvintele individului erau o aluzie.
— Tu ai spus-o, aprobă Lecoq. Dar n-am terminat. Împăratul a fost 19
