— De altfel, îşi spuse, de ce să nu urmezi un sfat bun?
Întrevăzu o utilă şi onorabilă întrebuinţare a ingeniozităţii deosebite cu care fusese înzestrat, o existenţă plină de emoţii şi de lupte pasionate, de aventuri inedite şi, la capătul acestora, celebritatea. Pe scurt, era mînat de vocaţie. Pînă într-atît încît săptămîna următoare, graţie unei scrisori de recomandare din partea baronului Mosor, era angajat la Prefectură, în calitate de ajutor la serviciul de siguranţă.
La început fu cumplit de dezamăgit. Întrevăzuse rezultatele, nu mijloacele de a le obţine. Surpriza sa a fost aceea a unui naiv iubitor de teatru care pătrunde pentru prima dată în culise şi vede de aproape decorurile şi trucurile care de departe te orbesc.
Poseda însă entuziasmul şi zelul omului care se simte în elementul lui. Persevera, ascunzîndu-şi dorinţa de a parveni în spatele unei false modestii şi încrezîndu-se în întîmplarea care, mai devreme sau mai tîrziu, 15
va face să iasă la lumină superioritatea sa.
Ei bine!. . ocazia pe care şi-o dorea cu atîta ardoare, pe care o urmărea de luni întregi, tocmai o găsise, credea el, la Pulberărie.
În timp ce era agăţat la fereastră, văzu, ca într-o străfulgerare a ambiţiei sale, cheia succesului.
Nu fusese la început decît un presentiment.
Curînd deveni o ipoteză, apoi o convingere bazată pe fapte concrete care le scăpaseră tuturor, dar pe care el le adunase şi le notase.
Soarta se decidea în favoarea lui; îşi dădu seama de asta văzîndu-1
pe Gevrol neglijînd cele mai elementare formalităţi şi auzindu-1 că declară
pe un ton peremptoriu, ce nu suferea nici o replică, faptul că este necesar să se atribuie acest triplu asasinat uneia dintre acele încăierări sălbatice atît de des întîlnite între vagabonzii din împrejurimile barierei.
„Du-te, gîndi el. Umblă, încurcă-te, încrede-te în aparenţe, pentru că n-ai ştiut să descoperi nimic dincolo de ele. Am să-ţi demonstrez că
„teoria” mea fără experienţă valorează mai mult decît practica taîndelungată”.
Învoirea pe care o obţinuse era un prim triumf şi de cel mai bun augur. Știu însă să se prefacă şi, cu tonul cel mai detaşat, îl rugă pe unul dintre colegi să rămînă cu el.
Apoi, pe cînd ceilalţi se pregăteau să plece, se aşeză pe colţul unei mese, străin în aparenţă de tot ceea ce se petrecea în jurul lui, neîndrăznind să ridice capul, atît de tare se temea să nu-şi trădeze bucuria, atît de mult tremura să nu i se citească în ochi proiectele şi speranţele.
Lăuntric era devorat de nerăbdare.
Dacă ucigaşul se supusese de bună voie precauţiilor luate ca să nu poată evada, trebuiră în schimb să intervină patru agenţi ca să lege mîinile văduvei Chupin, care se zbătea şi urla ca şi cînd ar fi ars-o de vie.
”— Nu mai termină odată!” îşi spunea Lecoq.
Terminară totuşi.
Gevrol dădu ordinul de plecare şi ieşi ultimul, după ce îi adresă
subordonatului său un ironic rămas bun.
Acesta nu răspunse. Înaintă pînă în pragul uşii pentru a se asigura că
patrula se îndepărtează cu-adevărat.
Îl treceau fiorii la ideea că Gevrol ar putea să reflecteze, să se 16
răzgîndească şi să se întoarcă pentru a pune mîna pe această afacere, după
cum avea dreptul. Temerile sale fură neîntemeiate. Puţin cîte puţin zgomotul paşilor se stinse, strigătele văduvei Chupin se pierdură în noapte. Nu se mai auzea nimic.
Atunci Lecoq se întoarse înăuntru. Nu mai trebuia să-şi ascundă
bucuria, ochii îi străluceau. La fel ca un învingător care ia în stăpînire un imperiu, lovi cu piciorul în podea, strigînd :
— Şi acum, între noi doi...
CAPITOLUL 3.
Avînd acordul lui Gevrol să-şi aleagă colegul care să rămînă
împreună cu el la Pulberărie, Lecoq se adresase celui pe care îl considera cel mai puţin inteligent.
Nu făcea asta pentru că s-ar fi temut că va trebui să împartă
foloasele unui succes, ci pentru că era necesar să aibă la îndemînă un ajutor de care, la nevoie, să se facă ascultat.
Acesta era un om cumsecade, de cincizeci de ani, care, după ce fusese un timp la cavalerie, intrase la Prefectură. Nu era nici prea viguros, nici prea zelos. Cînd i se dădea un ordin îl executa milităreşte, aşa după
cum îl înţelegea.
Atîta pagubă dacă îl înţelegea greşit! Îşi făcea meseria orbeşte, la fel ca un cal bătrîn care se învîrte în manej. Odinioară i se ştia numele, apoi fusese uitat. Acum i se spunea taica Absint.
Ca de obicei, nu remarcă nici entuziasmul; nici accentele de triumf ale tovarăşului său.
— Pe legea mea! i se adresă el, de îndată ce rămăseseră singuri, ai avut o idee grozavă reţinîndu-mă aici, şi-ţi mulţumesc. În timp ce tovarăşii noştri îşi vor petrece noaptea bîjbîind prin zăpadă, am să trag un pui de somn.
