— Şi consideraţi inutile cercetările, investigaţiile?
— Absolut inutile.
— În ce mă priveşte, Generale, reluă agentul, afacerea asta nu mi se pare deloc limpede. L-aţi studiat pe ucigaş, i-aţi examinat ţinuta, i-aţi observat privirea?. . Aţi surprins, ca mine. .
— Ei şi?
— Ei bine. . mi se pare, greşesc poate; dar cred că aparenţele ne înşală. Da, simt ceva. .
— Aha. . Şi cum explici asta?
— Cum explicaţi dumneavoastră felul în care adulmecă un cîine de vînătoare?
Gevrol, campion al metodelor pozitiviste, ridică batjocoritor din umeri.
— Într-un cuvânt, zise el, tu ghicești aici o melodramă, aici la Pulberărie, la cumătra Chupin... La fel ca la teatrul Ambigu, o întâlnire a unor domni deghizaţi din înalta societate. Caută băiete, caută, îţi permit.
— Cum?. . Îmi permiteţi. .
Adică îţi ordon... Tu vei rămîne aici împreună cu unul dintre camarazii tăi, cel pe care o să-1 alegi. . Şi dacă găseşti ceva ce eu n-am văzut, îţi permit să-mi cumperi o pereche de ochelari.
13
CAPITOLUL 2.
Agentul căruia Gevrol îi permisese o cercetare considerată inutilă
era un începător în „meserie".
Se numea Lecoq.
Era un tînăr de douăzeci şi cinci spre douăzeci şi şase de ani, aproape imberb, palid, cu buzele roşii şi un păr negru, bogat şi ondulat.
Destul de scund, era însă bine legat şi trăda la fiecare mişcare o forţă puţin obişnuită.
De altfel nu se remarca prin nimic, cu excepţia ochilor care, potrivit voinţei sale, sclipeau sau se stingeau la fel ca raza unui far cu lumină
intermitentă, şi a nasului, ale cărui nări largi, cărnoase, aveau o mobilitate surprinzătoare.
Fiul unei familii bogate şi onorabile din Normandia, Lecoq primise o bună şi solidă educaţie.
Începuse să studieze dreptul la Paris, cînd, în aceeaşi săptămînă, primise o lovitură după alta; moartea tatălui, complet ruinat, şi apoi a mamei, care nu-i supravieţuise decît cîteva ore.
De acum înainte era singur pe lume, fără mijloace de întreţinere. . şi trebuia să trăiască. Avu tăria să se aprecieze la adevărata valoare: nu reprezenta nimic.
Pentru diploma de bacalaureat, Universitatea nu-ţi acordă titluri de rentă viageră. O lipsă, ce-i drept. La ce-i folosea orfanului ceea ce învăţase la liceu? Invidie soarta acelora care, avînd o meserie, pot să intre cu îndrăzneală la primul patron şi să-i spună : „Vreau să-mi daţi de lucru” .
Aceia muncesc şi mănîncă.
Ca să-şi cîştige pîinea încercă toate meseriile rezervate amărîţilor.
Meserii ingrate.. Există o sută de mii de asemenea amărîţi la Paris.
Nu contează!.. A dat dovadă de energie. A predat lecţii şi a copiat registre pentru un avocat. Într-o zi a încercat ceva nou; luna următoare oferea la domiciliu cărţi vechi ale unei librării. A fost apoi curtier de anunţuri, pedagog, agent de asigurare, comisionar. .
Obţinu apoi o slujbă pe lîngă un astronom ce reprezenta o autoritate, baronul Moser. Pentru o sută de franci pe lună îşi petrecea zilele retranscriind pe curat calcule ameţitoare.
14
Începu însă să-şi piardă curajul. După cinci ani se afla în aceeaşi situaţie. Cînd trecea în revistă speranţele neîmplinite, încercările zadarnice, umilinţele îndurate, era cuprins de furie.
Trecutul fusese trist.
Prezentul? Aproape de nesuportat.
Viitorul ameninţa să fie îngrozitor.
Condamnat la lipsuri continui, încercă cel puţin să scape de mizeriile realităţii, refugiindu-se în visare.
Într-o zi nu se putu abţine să nu-i expună patronului său un plan pe care îl concepuse şi îl pusese la punct şi care i-ar fi permis să umfle pe loc cinci sau şase milioane de franci de pe pieţele de la Londra şi Paris. Nu era nevoie decît de două scrisori şi o telegramă pentru ca jocul să fie jucat.
Fără să rişte vreun eşec sau vreo bănuială.
Astronomul, uluit de simplitatea procedeului, îl admiră. Dar după ce se gîndi, socoti că nu e prudent să păstreze lîngă el un secretar atît de ingenios. Drept care, a doua zi, îi dădu salariul pe o lună şi îl concedie, spunîndu-i:
— Cînd ai aptitudinile tale şi eşti sărac, devii sau un hoţ celebru sau un poliţist ilustru. Alege.
Lecoq plecă nelămurit, dar cuvintele astronomului îi încolţiră în minte.
