— Da?
Nu sunt sigură cum să spun asta fără să le dau prilejul ei și mamei să pună lucrurile cap la cap, chestie pentru care nu mă simt pregătită, dar vreau totuși ca sora mea să știe.
— Uneori îți schimbi părerea despre cineva îi spun eu. Sau sentimentele ți se schimbă sau persoana însăși se schimbă sau, nu știu, pur și simplu vrei să iei o altă decizie. Și asta e OK. Nu-i ești datoare nimănui cu nimic Știi asta, nu?
— Ce vrei să zici? întreabă ea.
— Uită-te la mine și la Matt. Am vrut să fiu prietena lui și apoi n-am mai vrut, și unii m-au făcut să mă simt vinovată din cauza asta. Ca și cum lui i s-ar fi cuvenit tot ce voia, iar eu eram egoistă pentru că nu-i ofeream asta.
— Vorbești despre sex? mă întreabă ea direct.
— Nu, zic eu. Oarecum. Vorbesc despre tot: întâlniri, sărutări, sex.
Tot tacâmul. Nu-i datorezi nimic de soiul ăsta altei persoane, indiferent cât de drăguț se poartă cu tine. Relațiile nu sunt tranzacții.
— Mama a abordat deja subiectul ăsta, în cel mai scârbos mod cu putință, zice ea. Am crezut că sunt pregătită pentru discuția aia, dar, pe bune, nu-ți poți imagina cât de rău a fost.
— Crede-mă, eu am avut parte de discuția aia imediat după prima întâlnire cu Matt.
Coco își ridică sprâncenele ei frumoase și-și încrucișează brațele.
— Cred că tu ai avut parte de chestia asta mai mult decât eu și Jack, nu?
— Care chestie?
— Tâmpenia asta cu mama-psihanalista.
— Îmi pare rău să te anunț, dar eu stau probabil la originea acestui alter ego al ei.
Coco privește peste umăr către ușă și zice încet:
— Din cauza Bunicii, vrei să zici?
Uau. Drept la țintă! E pentru prima oară când Coco aduce în discuție așa-zisele mele halucinații.
— Da. Din cauza ei. Și a întregii povești cu adopția. Poate c-ai observat numărul consistent de cărți pe subiectul ăsta din biblioteca noastră.
Coco își dă ochii peste cap.
— Uneori cred că mamei îi pasă prea tare.
— Suntem norocoase, îi răspund gândindu-mă la părinții obscen de bogați, dar practic absenți ai lui Megan, la mama divorțată a lui Rachel, care lucrează în tura de noapte de când o știu, la tatăl lui Matt urlând la el de pe tușă în timpul antrenamentelor și ignorând rugămințile antrenorului de a pleca.
— Știu, se mai înmoaie Coco pornind din nou spre ușă. Dar chiar și-așa. Adică, ar trebui să ne lase să respirăm măcar din când în când. Și poate să nu încerce să-mi explice care-i treaba cu sexul când mănânc covrigei.
Izbucnesc în râs.
— Hei, zic eu oprind-o iar să iasă din cameră. Mersi din nou. Că ești de partea mea.
— Suntem surori, zice ea. Știu că și tu ai fi de partea mea.
14
— Arăți groaznic, zice Alice în loc de salut marțea următoare.
— Mulțumesc, spun eu. Voiam să fiu în ton cu biroul tău.
— Ai dormit?
— Nu, îi răspund.
N-am primit încă niciun semn din partea lui Beau, așa că nu mi-a fost greu deloc să-mi țin mintea ocupată pe timpul nopții cu alte chestii decât somnul.
— Bravo! spune ea.
Îi povestesc despre dispariția mamei din toaletă și despre celelalte mici amănunte: clipe fugare în care lucrurile își schimbă culoarea, copaci apărând pentru scurt timp acolo unde n-au ce căuta și șantiere acolo unde ar trebui să fie clădiri. Îi povestesc și despre Fratele Negru și Fratele Roșu – singurul lucru la care m-am putut gândi după ce Matt s-a comportat cu mine de parcă ar fi fost o cu totul altă persoană, mergând până la a pretinde că nu mă cunoaște. Ca să nu mai pomenesc de senzația cumplită că poate chiar mă uitase.
— E posibil să sufere de dedublarea personalității sau ceva de soiul ăsta?
Alice clatină nesigura din cap.
— Nu mă pot pronunța fără să am mai multe informații. Dar așa cum ai zis, e posibil ca Bunica să știe ceva despre Matt sau despre viitorul tău, despre anumite lucruri care urmează să ți se întâmple. Sau poate că povestea e pur și simplu o coincidență. Dar facem progrese, simt asta.
Ziua de joi aduce cu ea prima mea ședință de hipnoterapie. Sunt în același timp agitată și plină de speranță. Nu-mi pot reprima senzația că, dacă trecutul meu ascunde un secret întunecat, există probabil un motiv întemeiat pentru care am uitat tot. Dar probabil asta-i și ideea.
Odată ce găsesc această amintire ascunsă și mă confrunt cu ea, Alice se așteaptă să existe un soi de reacție, proverbialul șut în fund care să mă
ajute s-o aduc înapoi pe Bunica. Am dormit din ce în ce mai mult ziua, stând trează toată noaptea, cu ochii pe balansoar, în speranța de a-i zări măcar în treacăt fața, mâinile zbârcite, șalul gri. Până acum n-am avut noroc.
