— Dar o vezi, nu? Nu e doar capul meu.
El râde și-și încrucișează brațele.
— Nu, e chiar acolo. Dar ce vrei să zici?
— Nimic, îl mint eu. Scuze, e ciudat. Mama e prietenă cu Rhinda Lindenberger. Îmi pare rău c-au dat faliment.
Beau îmi aruncă o privire cam suspicioasă, dar nu mă întreabă
nimic și urcăm înapoi în camionetă. Cinci minute mai târziu oprim în fața casei mele și totul arată așa cum trebuie, dar sunt nerăbdătoare să
vorbesc din nou cu Alice. E ultima zi a lunii iunie și timpul trece cu repeziciune.
— Mersi că m-ai adus.
— Cu plăcere, zice Beau.
— Deci presupun c-o să mă găsești pur și simplu data viitoare când o să am nevoie de tine? întreb eu.
— Sau ai putea să mă suni tu pe mine.
Îmi scot telefonul și i-l întind. Trebuie să-mi cumpăr altul, dar măcar o să am numărul lui Beau. El salvează numărul în telefon și îmi dă mobilul înapoi.
— Când să te sun? îl întreb….
— Nu știu, zice el. Data viitoare când vrei să vin să te iau cu mașina.
Deci poate în următoarele cinci minute.
Râd și el își lipește fruntea de-a mea, cuprinzându-mi ceafa în palmă.
— OK, în cinci minute.
Buzele aproape că ni se ating, când aud ușa verandei deschizându-se și mă trag iute în spate.
— Nat, strigă tata din ușă. Unde ți-e mașina.
— Mulțumesc din nou că m-ai adus, îi zic lui Beau coborând din camionetă.
— Cinci minute, spune el prin parbriz, ridicând tot atâtea degete, iar eu încuviințez.
Părinții mei aranjează ca Jeepul să fie remorcat până acasă joi după-amiază, dar îl duc la reparat abia sâmbătă dimineață, după ce tata își petrece câteva ore meșterind la el și înjurând. Când se convinge că
„nimeni n-o să poată repara căc-gunoiul ăsta”, ignoră complet posibilitatea de a-l duce la un mecanic adevărat și începe să-și treacă în revistă prietenii și colegii care ne-ar putea vinde o mașină nouă la un preț avantajos.
Mama stă în bucătărie cu o mână în șold și cu acea expresie de dezaprobare răbdătoare care la ea ține loc de încruntare. Când tata termină de scotocit prin cămară în căutarea unei pungi de chipsuri sănătoase, pe care nu le poate suferi, dar pe care mama insistă să le cumpere, ea zice calmă:
— Aș vrea mai întâi să se uite cineva la mașină.
Înainte să-mi dau seama ce fac, mă pomenesc zicând:
— Am un prieten.
Rictusul de frustrare al tatei e înlocuit de un zâmbet.
— Grozav, dulceață! Știam eu că poți!
— Un prieten care le are cu mașinile, mă corectez eu.
— Le are cu mașinile, repetă tata cu un aer sceptic.
— Da, știi tu, participă la curse de mașini și construiește machete din plastic respectând cu strictețe adevărul istoric, zic eu.
Mama nu se prinde că-i o glumă și se apucă să-mi explice că aceste preocupări nu-i dau nimănui dreptul să lucreze la mașina – și potențiala capcană a morții – a fiicei ei adolescente.
— Mamă glumesc! Prietenul meu Beau – care m-a adus cu mașina când a mea a cedat – se ocupă de cauciucuri și frâne și chestii de-astea, și s-a oferit să vadă ce are Jeepul.
Tata ridică din umeri de parcă ar spune „dacă nu-l pot repara eu, nimeni nu poate”. Mama îi pune o mână pe umăr.
— Sigur, sună-l pe prietenul ăsta al tău, zice ea cu un zâmbet care spune: „Și eu o să chem oricum un mecanic, indiferent dacă prietenul tău pare să rezolve problema sau nu.”
În acea noapte, sau mai bine zis în primele ore ale dimineții de sâmbătă, îmi adun în sfârșit curajul să-l sun pe Beau și să-l întreb dacă
mai vrea să mă ajute cu mașina. Dar în timp ce mă uit la numele lui fără
să îndrăznesc să apăs „apelare”, telefonul începe să-mi sune în mână și
ecranul afișează numele lui Matt. Simt o greutate subită în piept, de parcă s-ar fi așezat un elefant pe mine. Mă holbez dezorientată la telefon preț de câteva secunde și când melodia de apelare se apropie de sfârșit, mă hotărăsc brusc să răspund.
