Beau râde.
— Da. O să-mi parchez mașina pe strada ta cu o noapte înainte și o să dorm în ea.
— Dacă e prea devreme…
— E OK la nouă.
— Mersi, Beau.
Urmează o pauză, apoi el spune:
— Noapte bună, Natalie.
— Noapte bună, Beau.
15
Seara de luni aduce cu ea parada de Ziua Independenței, cu cai costumați defilând prin centrul orașului, urmată de tradiționalul foc de artificii de la vila lui Luke Schwartz. Mai demult îmi plăcea ziua de 4
iulie: să mă afișez alături de trupa de dans în costumele noastre portocalii cu negru, cu paiete și fustițe scurte de spandex, apoi să
mergem la Luke acasă și să privim artificiile ilegale pe care asistentul tatălui lui le aducea cu mașina tocmai din Indiana. Până la vârsta de șapte ani mi-a scăpat ironia faptului că eu, membră a populației indigene, sărbătoream Ziua Independenței și abia anul trecut m-a deranjat atât de tare încât să nu mai iau parte la paradă. Mama, care știa cu câtă nerăbdare așteptam ziua de 4 iulie, a fost, normal, năucită. Iar eu, căutând o cale cât mai puțin dramatică de a-i explica disconfortul meu crescând, am ales, nu știu de ce, să compar participarea mea la paradă cu ideea de a străbate Drumul Lacrimilor23 făcând roata.
A avut succesul pe care te poți aștepta să-l aibă orice glumă despre genocid. Cu alte cuvinte, eu m-am simțit îngrețoșată, iar mama a izbucnit în plâns. Sigur că ea și tata nu s-au mai dus nici ei la paradă, în semn de solidaritate, așa că nu sunt surprinsă când aud un ciocănit discret în ușă și o văd pe mama apărând în cadrul ei, zâmbind blând.
— Mă gândeam că tu, tata și cu mine am putea juca ceva diseară, cât timp Jack și Coco sunt plecați, zice ea.
— Lui tata nu-i plac jocurile, îi atrag eu atenția.
Ea îmi respinge observația fluturându-și mâna cu manichiură
impecabilă, apoi își încrucișează brațele și se strecoară în cameră.
— Tatălui tău îi plac jocurile, zice ea. Nu-i place să piardă.
Nu-i mai spun că eu una chiar nu pot suferi jocurile și orice aduce a competiție, pentru că știu că mama a propus asta ca să ne prefacem că
ziua de azi e una oarecare și nu o sărbătoare care îi era dragă.
— De fapt, mă gândeam să mă duc la paradă, mint eu.
— Serios? zice ea studiindu-mă din cap până-n picioare.
23 Trail of Tears, nume dat procesului de mutare forțată a triburilor de amerindieni din sud-estul SUA în regiunea aflată la vest de Mississippi. Pe parcursul procesului de strămutare (1830–1860) au murit 4.000 de nativi, în principal din cauza lipsei de hrană și apă și a drumului greu.
— Nu, recunosc eu. Dar asta numai fiindcă nu vreau să dau ochii cu Matt.
Imediat ce o zic, îmi dau seama că e adevărat. În ciuda convingerilor mele, chiar mi-aș dori din toată inima să merg la parada din seara asta. Mi-aș dori să pot sta pe o pătură pe peluza din fața casei lui Luke, înconjurată de prieteni, și să privesc exploziile de lumini scânteietoare umplând cerul. Mi-aș dori ca eu și Megan să ne putem fotografia una pe alta scriindu-ne numele în aer cu artificii-steluță și să
bem sticle de Ale-8-One amestecate cu mini-shoturi de votcă al cărei gust sau efect nu-l simțim, dar de care ne bucurăm în numele rebeliunii, al verii și al prieteniei, al acelor aspecte specifice zilei de 4 iulie care încă-mi plac. Mi-aș dori ca schimbarea să nu fie atât de dificilă și să nu simt cu atâta intensitate că-mi e necesară ca să am spațiu să trăiesc și să
gândesc.
— Aș fi mers dacă lucrurile ar fi stat altfel, repet eu.
— Of, scumpo!
Mama oftează și se așază lângă mine, trăgându-mă la piept și mângâindu-mă ușor pe păr. Mă îmbrățișează strâns.
— N-o să te simți așa mereu, zice ea. Timpul le vindecă pe toate.
Și când ajungem la sfârșitul conversației, după ce părinții acceptă în cele din urmă că e în ordine să iasă în oraș chiar dacă eu stau acasă, încep să cred că mama are dreptate. Anul trecut pe 4 iulie am făcut-o pe mama să plângă, iar acum se duce la un picnic. Poate la anul pe vremea asta o să pot privi în urmă gândindu-mă la Matt Kincaid fără să mi se rupă inima. Poate c-o să-l văd din nou ca pe un prieten.
În seara asta, însă, colind desculță prin casa pustie, adunând praful anilor pe tălpi și memorând pereții de lângă care voi pleca curând. Când apune soarele, urc la etaj și privesc pe fereastră spectacolul privat al focurilor de artificii de pe strada mea.
Când ultimul dintre vecini trage lovitura finală, mă trântesc pe pat și-i scriu un mesaj lui Megan.
Mi-e atât de dor de tine, că mă doare.
Câteva clipe mai târziu ea îmi răspunde. Sentimentu-i reciclabil, urmat de un al doilea mesaj care spune: Da, autocorectule, chiar voiam să
zic reciclabil, nu reciproc. Bună fază!
Viața fără tine e nițel cam reciclabilă și în mod clar mai fără gust, răspund eu.
Fără gust, adică așa ca lacrimile mele ușor sărate? răspunde Megan.
Nu știu cum de mai ai fluid pentru lacrimi după ce transpiri erotic laantrenamentele de fotbal, răspund eu. Apropo, am încercat să scriu transpiri eroic, dar telefonul meu pur și simplu n-a vrut s-audă.
