— Du-te acasă, Beau!
— Vreau să-ți zic ceva, spune el.
— Atunci întoarce-te când ești treaz!
El se uită de-a lungul străzii.
— Știu ce ți se întâmplă, Natalie.
Eu izbucnesc într-un râs sarcastic.
— Te referi la faptul că-s luată de fraieră de un tip care iese cu o persoană care mi-a fost cândva una dintre cele mai bune prietene?
El clatină din cap.
— Nu ies cu ea.
Nu-mi pasă ce spune. Nu-s analfabetă în materie de limbaj corporal: aia era o întâlnire.
— Beau, du-te acasă!
— Îmi pare rău pentru zilele trecute, spune el. Am dat-o în bară. Ar fi trebuit să fiu aici.
— Nu. Zic eu cu un mic hohot incredul. De fapt n-ar fi trebuit. Și nici n-ar fi trebuit să-mi ceri numărul de telefon sau să mă săruți într-o toaletă publică în timp ce aveai întâlnire cu altă fată, dar ce să zic, poate și atunci erai beat!
El mă privește cu capul dat pe spate, cu vârfurile degetelor odihnindu-i-se pe șolduri. Apoi își trece din nou palma peste gură și pornește către camioneta lui. Văzându-l că pleacă, inima începe să-mi bată mai tare
— Beau, așteaptă, strig după el în șoaptă, coborând de pe fereastră
pe acoperișul verandei.
El mă privește peste umăr.
— Ai dreptate, Natalie, spune el. Ăsta-s eu. M-ai ghicit!
Deschide ușa camionetei, în timp ce eu mă apropii de marginea acoperișului.
— N-ar trebui să conduci, zic eu cercetând ferestrele vecinilor în căutarea luminii care se va aprinde, atrăgând după ea telefonul în urma căruia voi fi consemnată la domiciliu.
El îmi aruncă o privire lungă, apoi se urcă în camionetă. Cobor furioasă pe balustrada verandei, sar în iarbă și traversez curtea deschizând dintr-o smucitură portiera din dreptul pasagerului.
— Dă-te jos!
— E mașina mea, zice el. Dă-te tu jos!
— De ce ai venit aici, Beau? De ce te porți așa cu mine?
— Dă-te jos, Natalie, repetă el.
Nu mă clintesc, așa că se dă jos din camionetă și o ocolește furtunos, trăgându-mă afară din cabină și închizând portiera. Pornește din nou către locul șoferului și eu îl urmez, interpunându-mă între el și portieră.
— Nu poți să conduci în halul ăsta.
Mă cuprinde brusc pe după talie. Îl îmbrățișez la rândul meu și îl sărut, în timp ce mă ridică și mă lipește de mașină. Își apasă buzele pe gâtul meu și mă strânge mai tare în brațe. Ne tragem la o parte mișcându-ne ca unul și el deschide portiera, mă saltă în cabină și se apropie și mai tare. Până când stomacurile ni se ating. Picioarele mele îi înconjoară talia, iar el mă mângâie pe gât și mă sărută o dată și încă o dată.
„Ce naiba fac?” Mânia mă inundă din nou și îl îmbrâncesc.
El se împleticește înapoi în stradă.
— Bine. Vrei să știi de ce, Natalie? Pentru că toată viața am fost convins că-s nebun, dar acum știu că nu-s singurul. Și asta ar fi mișto, cu excepția faptului că acea persoană – unica cealaltă persoană din lume
care vede ce văd eu – e iubirea vieții celui mai bun prieten al meu și nu știu cum să gestionez situația asta.
Am senzația că mi-a stat inima-n loc. Caut prin întuneric ochii lui Beau. Sunt serioși și sumbri, iar între sprâncene i s-a ivit o cută.
— Despre ce vorbești?
— Despre cele două versiuni diferite ale Unionului, răspunde el.
Știu că le poți vedea pe amândouă.
— Cum de știi despre asta? șoptesc eu.
— Pentru că și eu le văd, spune el.
16
În cele din urmă îl invit pe Beau să urce la mine și regret aproape imediat. E mai mult decât amețit și reușește doar cu mare greutate să se cațere pe acoperișul verandei. În timp ce el se chinuie să se urce de pe balustradă pe acoperiș, eu mi-l imaginez căzând, apoi sirena ambulanței trezindu-i pe părinții mei ca să vadă un băiat beat, pe care nu-l cunosc, zăcând leșinat sub geamul dormitorului meu.
