Imediat ce urcă, mă întind pe fereastră ca să-l ajut să ajungă
înăuntru. El aterizează în dressing și mă trage lângă el, cuprinzându-mă
cu brațele pe după umeri.
Trupul lui e cald și încordat, îi simt bătăile inimii în torace și-n stomac. Își îngroapă fața în gâtul meu și o parte din mine știe că ar trebui să-l resping, că fiecare secundă pe care o petrecem împreună mă face să-mi doresc și mai mult timp alături de el și că, chiar dacă n-ar trebui să
plec în câteva săptămâni, un băiat care nu vine când a promis, dar își face apariția când nu-l aștept – și beat pe deasupra —, probabil nu-i un tip pentru care să-mi permit să am sentimente.
Pe termen scurt nu-mi doresc decât să stau lipită de el ca acum. Pe termen lung știu că, dacă aș accepta asta, va fi mult mai dureros mai târziu.
Mă retrag din îmbrățișare și mă așez pe podea, strângându-mi genunchii la piept. El se așază în fața mea.
— Spune-mi tot ce știi, zic eu.
El își privește mâinile și încuviințează.
— A început să se întâmple când aveam cinci ani, spune el. Mama și Mason dispăreau câte o oră și pe urmă reapăreau, comportându-se de parcă nu ar fi fost plecați nicăieri. Situația s-a agravat repede. Uneori clădirile se schimbau. Casa mea exista în două versiuni diferite. Era cea în care locuiam, dar uneori, când eram afară la joacă, priveam către ea și era invadată de buruieni și avea ferestrele sparte. Apoi au început să se schimbe și oamenii. Am întâlnit o versiune a lui Matt Kincaid care nu mă cunoștea.
— Matt? zic eu.
Beau face semn că da.
— Am locuit toată viața în casa pe care o închiriază ai lui. Eu și Kincaid am crescut jucându-ne împreună, iar apoi, într-o bună zi, m-am dus la el în curte și el mi s-a prezentat de parcă nu ne-am fi cunoscut.
M-a dus în casă și tatăl lui nu m-a recunoscut nici el. Ăsta a fost cel mai amabil tratament de care am avut parte de la Raymond Kincaid, spune el cu o umbră de zâmbet.
— Nimeni nu locuiește pe proprietatea de închiriat a lui Matt, zic eu.
— Nu în versiunea ta, spune Beau, iar când îl privesc uluită, continuă: După ce am împlinit zece ani, mama m-a trimis să iau lecții de pian. Nu s-a întâmplat niciodată în prezența profesorului, dar uneori când cântam singur, anumite lucruri dispăreau din cameră. Schimbările erau mici, nimic dramatic. Când mă opream din cântat, totul revenea la normal. Apoi situația s-a înrăutățit tot mai tare. Dacă ar fi stat suficient prin preajmă, mama ar fi crezut că-s nebun. În schimb a crezut că e doar o fază și m-a trimis să stau cu tata. Cât am fost acolo s-a întâmplat mai rar, dar când se întâmpla, era tare rău. Odată tata n-a știut cine sunt și m-a alungat din casă cu bâta de baseball în toiul nopții, dar când am revenit peste o oră s-a purtat perfect normal. În fine, după un an și jumătate s-a săturat de mine și când m-am întors aici a fost mai rău ca înainte. Eram în clasa a noua când mi-am dat seama că puteam trece de la o lume la alta când voiam. Mai ales când cântam la pian sau când ascultam pe cineva cântând la pian sau chiar când mă gândeam pur și simplu la un cântec. Alcoolul ușurează și el trecerea. Și, uneori, mă
puteam mișca înainte.
— Înainte?
Ochii lui căprui scânteiază.
— În timp.
— Imposibil, zic eu șocată.
El râde.
— Natalie, totul e imposibil.
— Că bine zici, comentez eu masându-mi fruntea. Deci există două
viitoruri?
El clatină din cap.
— Nu știu. Când mă mișc înainte, nu pot să încetinesc. E ca și cum…
Se gândește o secundă.
— E ca și cum aș sta locului și aș face lumea să treacă pe lângă mine, dar când încerc să o opresc, să trăiesc în ea, recad în prezent, fie în versiunea mea, fie într-a ta.
— N-are logică.
— N-are, admite el. De-aia n-am povestit nimănui ce mi se întâmplă. N-am nicio dovadă concretă. Nu contează dacă mai sunt și alții prin preajmă când timpul o ia din loc. Când se oprește, revin înapoi în prezent. Pentru ei e ca și cum nimic nu s-a întâmplat, de parcă aș fi pierdut o secundă din viață, indiferent cât de lung mi s-a părut mie momentul. Odată, când eram mic, am reușit să iau hamsterul lui Mason cu mine, dar nu mi-a folosit la nimic și n-am reușit niciodată să repet experimentul cu oameni. Așa c-am renunțat. Mă duceam la școala noaptea ca să cânt la pian și alunecam în lumea ta. Iar când paznicul dădea buzna înăuntru, mă opream din cântat și mă lăsam să alunec în versiunea mea.
— Fantoma din sala de muzică, zic eu.
El ridică din umeri.
— În noaptea în care te-am întâlnit, am încercat să revin înapoi în lumea mea, dar n-am reușit. Am crezut că se întâmpla la fel ca în cazul celorlalți, că eram sincronizat cu locul unde ar fi trebuit să fii tu și că asta mă ținea prizonier în lumea ta. Dar după acea noapte, tu ai continuat să
întrezărești crâmpeie din universul meu. Ai văzut aripa cea nouă a bisericii și azi, la mall, m-ai văzut împreună cu Rachel.
Eu îmi cobor privirea în podea.
— Versiunea ta de Rachel, zic eu pe un ton cât pot de natural.
Beau încuviințează.
— Rachel e tot Rachel, indiferent unde ar fi.
— Este…
