— Din câte am observat eu, în lumea mea există aceleași persoane ca în lumea ta. Fiecare om are un corespondent.
— Fiecare?
El îmi susține privirea un moment.
— Mai puțin noi doi.
— Serios?
El încuviințează.
— Până în noaptea aia, la liceu, eu nu te-am mai văzut.
— Eu te-am văzut pe teren în noaptea aia. Era Noaptea Absolvenților și chiar în mijlocul ceremoniei toată lumea a dispărut.
N-am mai rămas decât noi doi.
El mă privește arcuindu-și un colț al gurii.
— La noi Noaptea Absolvenților a fost cu o săptămână mai înainte.
În seara aia eram singur.
Mă privește până când nu mă mai pot uita în ochii lui.
— Pot să-ți arăt ceva?
Fac semn că da și el se ridică în picioare.
— Ridică-te, spune el. Dă-mi mâna!
Îl ascult și mă ridic. Stăm așa, ținându-ne de mână și simt căldura degetelor lui răspândindu-mi-se prin brațe și coborând în stomac. El se întinde dincolo de umărul meu și stinge lumina din dressing, apoi își lipește fruntea de-a mea.
— Închide ochii o clipă, șoptește el cu buzele lângă ale mele și fac întocmai, simțindu-l pretutindeni în jurul meu, chiar și în locurile unde nu ne atingem.
Simt o apăsare în stomac, ca și cum centrul meu de greutate s-ar scufunda în nisip ud, și dincolo de pleoapele mele încep să clipească
lumini – roșu, galben, albastru, violet, ca într-un film pe peliculă.
— Acum deschide-i, șoptește Beau.
Deschid ochii. Chipul lui Beau e scăldat într-o lumină albastră-argintie, dar în timp ce îl privesc, lumina ce pătrunde prin fereastră se schimbă, parcurgând iute o întreagă gamă de trandafiriuri tot mai intense, urmate de un roșu arzător și de un auriu orbitor care îi trezește reflexe roșiatice în ochi. În câteva secunde lumina zilei invadează
dressingul. Dispare la fel de repede și auriul năvălește din nou, poleindu-i pomeții, ochii și buzele lui Beau, pe măsură ce soarele coboară pe partea de apus a casei. În curând devine portocaliu, apoi purpuriu și, în final, un albastru atât de închis, încât e aproape negru.
Ciclul se repetă, culorile ne scaldă în noi variații ale acelorași nuanțe, schimbându-se din ce în ce mai repede, până când am senzația că stăm în centrul sistemului solar și că soarele e cel care se rotește în jurul nostru, ridicându-se la răsărit de noi ca să apună la vest. Dar în același timp am senzația că ne deplasăm, înaintând printr-o apă până la bărbie care ne opune o ușoară rezistență.
Întreaga lume se schimbă și îmi scapă o exclamație de uimire când o altă versiune a mea se deplasează între dressing și cameră, atât de repede, că abia o pot zări. Dressingul se golește, umplându-se cu coșuri de plastic ordonate pe care nu le-am mai văzut, în timp ce umbre ale unor oameni pe care nu-i cunosc trec în viteză pe lângă noi sau prin noi.
Cutiile dispar și ele, fiind înlocuite de umerașe cu haine, și în tot acest timp soarele apune și răsare și Beau mă ține de mâini.
Totul se schimbă, cu excepția lui Beau și a mea. Noi rămânem aceiași.
— E frumos, șoptesc eu.
El încuviințează fără să-și desprindă ochii dintr-ai mei.
— Crezi că ne aud?
Pereții și podeaua îmbătrânesc, iar lumina continuă să treacă
tremurat de la o fază la alta ca într-un film pus la proiector, până când zidurile încep să se năruie, năpădite de iederă și bălării. Pe lujerii de iederă se deschid flori, se ofilesc, cresc din nou și mor iar. Anotimpurile devin ani devin decenii devin secole, toate în câteva clipe, în timp ce ascult respirația lui Beau și-i întrezăresc silueta în milisecunda de întuneric dinaintea altei dimineți.
— Nu cred c-a mai rămas cineva pe lume în afară de noi, spune Beau.
Are dreptate. Râd, pentru că nu știu ce altceva să fac. La sfârșitul lumii, cu lumina gonind în cerc deasupra noastră.
El se apropie mai mult de mine și senzația de presiune din stomacul meu dispare, iar lumina piere, lăsându-ne în dressingul meu pe întuneric. Îmi dau seama că respir precipitat. Abia îl văd pe Beau uitându-se în jos spre mine dar îl simt. Buzele mele încă-și mai amintesc sărutul și sunt dureros de conștientă că gura lui se află la mică distanța de-a mea.
Apoi nu mai e nicio distanță. Mă pomenesc cu spatele lipit de ușa dressingului, iar Beau mă sărută lent și blând în timp ce mâinile lui aspre îmi mângâie stomacul, iar eu îmi strecor degetele prin părul lui.
Mâinile lui mi se plimbă pe gât, cu degetele îngropându-mi-se în piele, apoi coborând cu tandrețe către clavicule. Ca mai-nainte, lumina gonește în jurul nostru, dar de data asta stomacul mi se ridică de parcă aș cădea prin spațiu și soarele ar răsări la vest, chiar de cealaltă parte a ferestrei dressingului, și ar apune în spatele casei, transformând noaptea în apus, apoi în amiază și-n dimineață.
Când ne oprim din sărutat, rămânem așa un timp, în vreme ce inima îmi bate nebunește, iar soarele își continuă drumul de la vest la est făcând să se perinde în jurul nostru un carusel de culori. O versiune mai tânără a mea se deplasează între dressing și baie, ca o ceață cafenie incredibil de rapidă. Senzația de-a fi trasă îndărăt prin apă mă face să-mi încordez picioarele și spatele.
Afară, în strada mea înfundată, scântei de lumină se ridică de la sol, unindu-se în văzduh și formând o floare de foc colorat… artificiile!
Am ajuns la ziua de 4 iulie și, când toate artificiile au fost consumate, noaptea ne înghite din nou. În beznă, răsuflarea noastră este singurul sunet, iar mâinile lui singurul lucru care mă ține legată de pământ.
