— Nu trebuie să pleci, spun eu. Dacă intră cineva în dressing poți pur și simplu să dispari.
— Și să mă pomenesc în dressingul altcuiva. Prima oară când am aruncat cu pietricele în fereastra ta, un bătrân a ieșit afară țipând că el cheamă poliția.
— Atunci ai putea să rămâi în lumea mea și să cobori pur și simplu pe fereastră.
El mă privește, dându-mi la o parte șuvițele de păr de pe obraz.
— O să stau cât vrei tu.
„Pentru totdeauna”, îmi zic eu în gând. Clipa asta, pentru totdeauna. Mă cunosc suficient de bine ca să fiu conștientă că
întotdeauna am avut dificultăți în a mă concentra asupra prezentului.
Cu luni înainte de plecarea lui Megan, deja nu mă mai puteam gândi decât la timpul petrecut împreună și cum aveam să mă simt fără ea.
Odată, venind să aducă niște rufe curate în camera mea, tata m-a surprins plângând. Mai întâi și-a cerut scuze și a dat să plece, dar apoi presupun că mama-cea-mică-și-cu-aureolă de pe umărul lui i-a spus să
stea și să mă aline. Când i-am explicat motivul tristeții mele, zicându-i că
deja îmi era dor de Megan, deși ea nu plecase încă, și-a înghițit un zâmbet, și-a dres glasul și mi-a apus: „Scumpo, trebuie să trăiești clipa.
Dacă nu ești atentă, tot privind în trecut sau în viitor, o să-ți scape viața printre degete.”
Oamenii spun chestii de genul ăsta tot timpul și eu chiar îi cred.
Problema e că nu mă pot abține. Nu-mi pot sili creierul să dea uitării
trecutul sau inima să nu se sinchisească de ceea ce mi-ar putea aduce viitorul.
Dar în clipa asta, stând pe podea cu Beau, nu vreau să mă retrag în trecut și nici să sar în viitor. Nu vreau să rămân singură ca să încerc să-mi imaginez sfârșitul relației noastre încă dinainte să-i dau voie să se înfiripe. Când sunt cu Beau, timpul e straniu de nemișcat sau poate lipsește cu desăvârșire, ca și cum n-ar exista decât acest moment și nimic altceva. Mă întreb dacă el are efectul liniștitor asupra tuturor sau dacă e posibil ca, dintre toți oamenii din lume, din două universuri diferite, eu și Beau să ne potrivim ca nimeni alții.
Nu cred în dragoste la prima vedere, dar poate că ăsta e lucrul cel mai apropiat de ea: să zărești pe cineva, o persoană pe care n-ai niciun motiv s-o iubești, într-o seară, pe terenul de fotbal și să te gândești:
„Vreau să fii al meu și vreau să fiu a ta.” Să stai întins pe podeaua dressingului alături de cineva și să te gândești: „N-ar trebui să te cunosc, dar știu cine ești.” Să recunoști pe cineva ca fiind o parte din tine încă
dinainte să ajungă să fie acea persoană specială din viața ta, să știi fără
urmă de îndoială că niciunul dintre voi nu va mai fi vreodată ceea ce sunteți în acest moment și să crezi că, în ciuda acestui fapt, veți continua să aparțineți unul altuia, fie ce-o fi.
Încă nu-l iubesc pe Beau, sau cel puțin așa cred. Dar să fiu cu el e de parcă aș fi singură, dar mai bine, iar în sensul ăsta, cred că aparținem unul altuia.
Mă uit în tavan așteptând o altă poveste, simțindu-i ițele străbătându-mi mintea ca lumina cunoașterii pe care Bunica-Păianjen a întrețesut-o în făptură celor dintâi oameni.
— Ce crezi că înseamnă toate poveștile astea pe care ți le-a spus ea?
îmi murmură Beau la ureche.
— Nu știu. Poate că pur și simplu nu voia să se piardă.
Dar când spun aceste cuvinte, îmi amintesc ce mi-a zis ultima dată
când am văzut-o, în timp ce-mi strângea mâinile într-ale ei. „Totul se află în povești. Totul. Adevărul. Lumea întreagă, Natalie. Fata aceea a sărit prin gaură fără să știe ce se va întâmpla și întreaga lume s-a născut.”
— Înainte de potop exista un trib pe nume Yamasee, îi spun lui Beau. Lumea devenise atât de sumbră și de violentă, încât nimeni nu
putea supraviețui fără luptă. Și inimile celor din tribul Yamasee s-au frânt pentru că ei nu voiau să ucidă ca să trăiască. Nu li se părea drept.
Așa că atunci când apele au început să crească, în loc să-și piardă timpul luptându-se, au înaintat în larg cântând. Și așa se face c-au dispărut.
17
Când mă trezesc, Beau a dispărut din dressing, încă mai sunt învelită cu hanoracul lui, iar fereastra este închisă, dar nezăvorâtă, are stropi de ploaie pe ea și vibrează de la sunetul îndepărtat al unui tunet.
O vreme rămân așa, uitându-mă în tavan și întrebându-mă dacă noaptea trecută n-a fost cumva doar un vis.
Dacă nu cumva Beau e un vis. Dacă nu cumva Bunica a fost un vis.
Mă ridic și o floare micuță, albă îmi cade din păr. O ridic și o răsucesc între degete: e una dintre florile care, într-o zi foarte îndepărtată, vor crește pe peretele meu. Ținând-o, simt din nou buzele lui Beau lipite de ale mele și mă năpădește un val de căldură însoțit de o vinovăție difuză.
Nu e vorba numai despre Rachel, deși în mod clar e și asta. Beau înșală cu mine o lume întreagă. Un alt Matt Kincaid, care e prietenul lui cel mai bun. O altă Rachel Hanson, care e și nu e iubita lui. Un alt Union, în care eu nu exist.
Atunci îmi amintesc că azi e joi.
Sar în picioare și mă reped în dormitor, fiind cât pe ce să mă
împiedic de Gus, care s-a mutat în toiul nopții și doarme în ușa dressingului. Îmi recapăt echilibrul și pășesc peste el, apoi trag pe mine niște blugi tăiați și un tricou fără mâneci și mă reped la telefon să vad cât e ceasul.
Opt și jumătate. Mașina mea fiind la reparat, Jack merge la antrenament cu mașina unor colegi de echipă, dar avusesem de gând s-o sun pe Alice cât mai devreme ca s-o rog să vină să mă ia la ședință. Caut în agenda telefonica numele ei, însă nu reușesc să o apelez, iar când mă
