— Terapie, răspund eu.
El ridică din sprâncene.
— Totul e OK?
— Nu, nu tocmai.
— Vrei să vorbești despre asta? întreabă el.
— Nu.
Tăcerea devine tot mai grea și cuvintele nerostite mi se acumulează
în piept până simt c-o să explodez dacă nu le rostesc.
— M-ai rănit foarte tare, Matt.
— Am fost o jigodie.
— Te credeam mai bun de-atât.
— Crede-mă că și eu.
Sar din mașina imediat ce ajungem în parcare, deși ne aflăm în partea opusa a campusului și plouă torențial. Nu mai suport să stau
lângă el. Amintirea cuvintelor lui Beau nu-mi dă pace. Beau mi s-a lipit de suflet și Matt habar n-are de existența lui. Pornesc către clădirea facultății de psihologie, dar Matt mă ajunge din urmă și deschide geamul.
— Cum o să te întorci? mă întreabă evident îngrijorat când îmi ridic privirea către el, ștergându-mi ploaia de pe față.
— Mă descurc eu. Matt, te rog să pleci! îi strig.
El deschide de câteva ori gura ca și cum cuvintele ar refuza să i se desprindă de pe limbă.
— Să știi că nu doar eu sunt vinovat, zice el, și în glas i se simte mânia.
— La ce te referi? La faptul că m-ai pipăit cu forța și dup-aia te-ai dus și ți-ai pus-o cu o persoană care mi-a fost bună prietenă?
— Doamne, Natalie! izbucnește el. Am greșit! Nu trebuie să mă tot dai cu nasul, ca pe un câine care s-a pișat pe covor!
— Îmi pare rău că nu pot să uit o chestie ca asta în decurs de numai câteva zile! țip eu la rândul meu. M-ai speriat, nu pricepi? Nu m-am simțit în siguranță. Am crezut c-o să…
Mă opresc, fiindcă nu pot să spun restul cu voce tare.
Matt pufnește și mă privește cu dispreț.
— Zi-i pe nume, Natalie! spune el aproape urlând. Asta crezi de fapt despre mine! Mă crezi capabil să te violez!
— N-am zis asta, spun eu tremurând din tot corpul.
— Puteai la fel de bine s-o fi spus.
— Mi-a fost frică, îi răspund eu. Ți-am spus să încetezi și nu m-ai ascultat. Nu te mai purtaseși așa niciodată. Ce era să cred?
El clatină din cap cu ochii la volan.
— Câteodată nu-mi vine să cred ce cățea afurisită poți să fii.
Rămân cu gura căscată. Toate reproșurile pe care le-am pregătit îmi dispar din mintă, lăsându-mă golită și tremurând.
— Să nu-mi mai vorbești niciodată. Nu mă mai suna. Nu mai veni la mine acasă. Am terminat cu tine, Matt.
— Nicio problemă, șuieră el.
Ridică geamul și se depărtează accelerând.
Închid ochii și las ploaia să mă ude din plin, iar stomacul mi se ridică în gâtlej, anunțându-mă că în jurul meu lumea se schimbă. Când
deschid ochii din nou, clădirile au dispărut, înlocuite de spinările rotunde ale dealurilor și de păduri dese care-și scutură frunzișul lucios în bătaia ploii, dar pornesc oricum către locul unde ar trebui să fie clădirea lui Alice.
Dispariția clădirilor îmi dă senzația că Matt nu există. Că nimeni nu există și nimic rău nu se poate întâmpla. Întreaga lume pare mai sigură
și mai blândă, dar nu mă pot opri din plâns și tremur în continuare.
Trebuie să merg mai departe. Să nu mă gândesc la Matt. Să nu mă
gândesc la numărătoarea inversă și nici măcar la Beau. Mă apropii de momentul când voi înțelege totul. Toată lumea și contribuția mea la nașterea ei. Dacă o să merg mai departe, totul și toți vor fi OK.
Simt o smucitură în abdomen și clădirea lui Alice se ivește din nou.
