— Alice, spune cu cuvintele tale.
— Două versiuni diferite ale aceleiași persoane, șoptește ea.
Răspunsul se află în poveste!
Sub hainele încă umede îmi simt pielea înfiorându-se.
„Totul se află în povești. Totul. Adevărul. Lumea întreagă. Natalie.
Fata aceea a sărit prin gaură fără să știe ce se va întâmpla și întreaga lume s-a născut.”
18
Îi povestesc lui Megan tot ce s-a petrecut de când Beau s-a ivit în fața casei mele, lăsând foarte puține pe dinafară. Scoate exclamații de uimire la fiecare câteva cuvinte și când termin, prima chestie pe care o spune este:
— Bunica e Dumnezeu, clar! Sau un spirit. Sau un înger. Sau veriga lipsă – ooo, un extraterestru! Nu, stai așa, cred că-i Dumnezeu totuși.
— Nu știu ce anume e, spun eu. Dar nu-i ca noi. Asta știu. E altceva și mă ajută.
— Deci crezi că-i vorba de Beau? întreabă Megan.
Gâfâie în timp ce vorbește și-i aud picioarele bubuind pe banda de alergare de la subsolul căminului ei.
— Adică, crezi că el e tipul pe care trebuie să-l salvezi?
— Nu știu, zic eu. Există un singur Beau. Dacă Alice are dreptate și povestea cu Fratele Negru și Fratele Roșu are de-a face cu toate astea, cred că e vorba de cineva care se află în ambele lumi.
— O, Doamne, șoptește Megan. Cum crezi că e cealaltă eu? Ce al naibii de ciudat!
— Cred că nu-i nici pe departe la fel de drăguță. Probabil e o ticăloasă antipatică.
— Probabil, aprobă Megan. Crezi că e și ea la Georgetown?
— Se poate. Nu văd de ce n-ar fi.
— Asta mă face să vreau să vomit.
— Poate că e de vină aparatul ăla de tortură pe care alergi?
— În mod sigur nu ajută.
— Hei, deci zi-mi cum e treaba pe-acolo, spun eu.
— Intensă, zice ea. Fetele sunt OK. Unora le place să petreacă. Altele nu fac decât să se antreneze toată ziua. E o tipă din anul doi, Camilla, care e tare, ea e temperată.
— Vrei să zici că-i oribilă și nașpa și nu seamănă deloc cu mine.
— Vreau să zic că da, comparativ vorbind, da, zice Megan. Dar fără
sufletul meu pereche alături, Camilla pare OK.
— Mă bucur că-ți faci prietene, zic eu, deși simt un junghi în piept.
— Nu trebuie să te bucuri, zice ea. Nu m-aș simți rău deloc dacă
le-ai urî așa, din principiu.
— Cinstit vorbind, cred că le urăsc.
— Și eu promit să simt aceeași gelozie nebunească și probabil nesănătoasă când o să te duci la Brown și toate prietenele tale o să fie niște tocilare pasionate de istorie cu nume ambigue gen Kai și Fem și Litera Q.
— Te-ai simți mai bine dac-ai ști că pe Kai o cheamă de fapt Jamantha?
— Le-aș plăti universului și Bunicii un purcoi de bani dacă ți-ar scoate în cale o prietenă nouă pe nume Jamantha.
— Eu le-aș plăti un purcoi de bani ca să fiu cu tine la Georgetown.
Megan oftează.
— Uite, nu zic asta ca să fac vreo presiune asupra ta, dar știi că s-a inventat transferul. Dacă ție nu-ți place la Brown sau mie nu-mi place la Georgetown, nu-i nicio problemă, putem fi iar împreună.
— Știu zic eu și aproape sper să se întâmple asta.
Mă tem însă că, de fapt, mie o să-mi placă la Brown și Megan va descoperi că Georgetown i se potrivește ca o pereche de șosete flaușate verzi ca lămâia când ți-e frig la picioare, că ne vom vedea fiecare de drumul ei, iubindu-ne viețile, dar depărtându-ne din ce în ce mai tare una de alta.
— Kentucky e frumos în noaptea asta, îi zic privind de pe verandă
la casele de peste drum.
