uit în jur înțeleg de ce: Gus a dispărut, pereții sunt acoperiți cu un tapet înflorat, roz palid și în colț se află un pat de o persoană cu o cuvertură
bej aranjată impecabil. „O, Doamne, nu, nu!”
Sunt în camera altcuiva. Trag aer în piept, apoi scot capul pe hol și verific să nu fie nimeni înainte s-o iau la fugă spre scări. Închid ochii strâns și-i deschid din nou cât mai larg, așa cum făceam când îmi dădeam seama că am un coșmar și voiam să mă trezesc. Cobor în fugă
scările.
„Slavă Bunicii!” Sunt din nou în lumea mea. Coco e în vestibul, în fața ușii deschise, și mă opresc brusc zărindu-l pe Matt pe verandă.
— Bună, zice el timid privind peste umărul surorii mele.
Coco se întoarce, mimându-mi din buze „Îmi pare rău”.
— Tocmai voiam să urc să văd dacă te-ai trezit, zice cu voce tare, privind de la unul la altul. Mă duc să iau micul dejun, se bâlbâie ea, apoi se strecoară pe hol către bucătărie.
— Ce cauți aici? îl întreb în timp ce o senzație de vinovăție îmi răscolește stomacul.
Îmi reamintesc mie însămi că acest Matt nu-l cunoaște pe Beau, dar o parte din mine e în continuare convinsă c-am stat trează toată noaptea sărutându-mă cu cel mai bun prieten al prietenului meu și că lui Matt îi e mai bine în acel Union în care nu-și consumă toată energia cu mine.
El își trece o mână peste ceafă și prin părul nisipiu.
— Nu pot să dorm, spune Matt, iar asta se vede după pleoapele lui înroșite, hainele mototolite și răsuflarea care-i miroase a bere. Nu pot să
gândesc cum trebuie. Voiam să te văd.
— Am întârziat.
Mă uit către locul unde e parcat Jeepul de obicei și mă crispez dându-mi seama ce urmează să fac.
— Bine, deci voiai să mă vezi? Am nevoie să mă ducă cineva la NKU. Poți să mă duci tu.
— OK, zice el săritor. Sigur că da.
— Asta nu înseamnă că suntem iar prieteni.
— E-n regulă.
— Probabil că nici n-o să-ți vorbesc.
— Așa o să apuc și eu măcar o dată să spun ce-am de spus, zice el zâmbind umil.
E genul de glumă care cu câteva săptămâni în urmă m-ar fi făcut să
râd. Acum mă face să mă simt tristă și golită. Vreau ca Matt să fie fericit.
Dar vreau să fie fericit în altă parte, fiindcă vreau să fiu și eu fericită, iar în acest moment chipul lui nu îmi trezește în minte amintirea anilor în care am fost prieteni. Îmi trezește în minte amintirea unei singure nopți.
Matt mă conduce la mașină și-mi deschide portiera.
— Arăți superb, Nat.
— Nu-mi pasă, îi răspund.
Conduce în tăcere și simt suferința lui umplând aerul ca un nor de viespi, ceea ce nu face decât să mă irite și mai tare.
— Eram beat criță, să știi, spune el în cele din urmă.
— Dacă așa te porți când ești beat, atunci n-ar trebui să bei, zic eu.
— Ai dreptate, răspunde el. N-o să mai beau.
— Serios? Nu de alta, dar miroși ca și cum ai îi vărsat, un butoiaș de bere pe tine acum cinci minute.
— Noaptea trecută mi-am cam dat în petic, recunoaște el pe un ton neprietenos. Dar a fost ultima oară. Am terminat cu asta.
— Nici n-ai început facultatea încă.
— Și ce dacă? Vorbesc serios!
Nu-l contrazic, dar nici nu-l cred. O parte din mine se întreabă dacă
nu e beat și acum și dacă-i o idee bună să mă aflu în mașină cu el când ochii lui arată cum arată și hainele îi miros cum îi miros.
În timp ce conduce mă gândesc la Celălalt Matt Kincaid, prietenul cel mai bun al lui Beau cel cu voce tărăgănată, care bea whisky și a terminat patru clase de liceu în cinci ani. Nu mi-l pot imagina, dar, judecând la rece, prietenia lor pare oarecum mai plauzibilă decât o relație între mine și Beau.
Beau și Rachel. Ei, asta are sens, dar gândul mă scoate din minți.
— Dar ce treabă ai la NKU? întreabă Matt când ieșim de pe autostradă.
