— Beau!
În aceeași clipă, cineva practic se revarsă prin cealaltă portieră a camionetei și cade lat. Pradă unui scurt moment de panică, am impresia că e Rachel cea din lumea lui Beau, dar îmi dau seama imediat că e un bărbat de vreo douăzeci și cinci de ani, deși a încărunțit prematur și făcut burtă de la atâta bere.
— Fir-ar să fie, stai puțin, zice Beau ocolind calm camioneta și săltându-l pe bărbat în picioare.
Celălalt bâiguie ceva în timp ce Beau își strecoară umărul pe sub brațul lui și începe să-l târască spre intrare.
— Pot să merg, protestează el.
— Bine, zice Beau și-i dă drumul. Mergi atunci!
Bărbatul face un pas legănat și cade grămadă pe trepte. Beau îl ridică din nou în picioare și-l duce înăuntru. Revine după un minut și eu străbat curtea și mă arunc la pieptul lui. Beau mă ține strâns în brațe.
— Ești bine?
— Cred c-am văzut un cal murind.
El se trage în spate și-și înclină capul ca să mă poată privi în ochi, cu un zâmbet arcuindu-i colțul gurii.
— Vorbești serios?
— De ce râzi? întreb eu furioasă.
— Sunt ușurat.
— Ușurat?
— Păi, Natalie, apari panicată în fața casei mele în toiul nopții. Ce era să cred?
— Scuze.
— Vino înăuntru.
Arunc o privire către hambarul aflat pe deal, dincolo de lanul de porumb.
— Tata e acolo cu domnul Kincaid, zic eu. Nu pot să lipsesc prea mult.
— Nu, nu prea mult, spune el ridicându-mă în brațe.
Încă mai tremur din pricina șocului, dar râd când el deschide cu piciorul ușa de plasă a verandei.
— Dacă mă duci așa, teoretic vorbind, înseamnă că suntem căsătoriți, îi zic eu.
— Serios? spune el cu pleoapele grele, zâmbind larg în timp ce mă
duce înăuntru. Cred că m-aș putea obișnui cu ideea.
Mă lasă jos, făcând scândurile podelei să trosnească în întuneric, apoi mă lipește de perete și mă sărută.
Un sforăit zgâlțâie pereții.
— Mă bucur c-ai reușit în cele din urmă să faci cunoștință cu fratele meu, Natalie Cleary, zice Beau zâmbind.
— Bini, dar mi-aș fi dorit să nu se comporte atât de țeapăn și de formal. Cum o să mă mai pot simți confortabil aici?
— Da, zice Beau și mă strânge mai tare în brațe, ridicându-mă și smulgându-mi un râs care-i pe jumătate țipăt. E ca și cum am locui la Casa Albă.
Mă poartă așa de-a lungul holului, în timp ce râdem amândoi, până
la o ușă întredeschisă, apoi în camera lui micuță, așezându-mă pe salteaua de o persoană pusă direct pe podea și întinzându-se alături.
N-am mai văzut niciodată o încăpere atât de goală și în același timp atât de dezordonată. Cearșafurile de flanel albastru sunt mototolite, iar podeaua e presărată cu haine. Din coșul de gunoi se revarsă sticle de plastic strivite, iar veioza demodată aflată pe podea lângă saltea revarsă
o lumină gălbuie pe pereții din lemn laminat. Există însă un lucru care nu-și găsește locul aici. Lipit de peretele opus se află un bufet jos și lung din lemn de nuc cafeniu-roșcat cu ape aurii, al cărui model natural face ca în centru să se afle o fâșie de culoare deschisă, încadrată de o granulație mai întunecată. Tije subțiri din oțel inoxidabil îl țin suspendat la o distanță de câțiva centimetri de podea. Pare făcut din cel mai frumos copac al unei păduri japoneze. Beau îmi urmărește direcția privirii până
la acea capodoperă stingheră.
— Chestia aia de-acolo chiar e din Casa Albă, îi zic. Din timpul regimului lui Jackie24, desigur.
— Da, al președintei Jackie, spune el.
După o pauză adăugă:
— Eu am făcut-o.
— Nu cred!
— Ce, Natalie Cleary, nu mă crezi în stare să fac lucruri frumoase?
