24 Jacqueline Kennedy, zisă și „Jackie”, soția președintelui John F. Kennedy.
— Te-am auzit cântând. Știu că poți face lucruri frumoase.
Presupun că nu mă așteptam să-ți iasă la fel de drăguțe și fără pian.
— Nici vorbă de pian, zice el. Ăsta a fost un șifonier prăpădit pe care familia Kincaid l-a aruncat. Am folosit interiorul ușilor pentru partea din față.
O șuviță de păr îi alunecă pe obraz și pe colțul gurii, amintindu-mi de drumul în camioneta lui, în cea dintâi noapte petrecută împreună, când vântul îi sufla părul în față și eu îmi doream atât de tare să i-l dau la o parte.
— Ar trebui să plec, zic eu.
El mă sărută, apoi își lasă o mână să alunece pe coapsa mea, punându-mi-o peste șoldul lui.
— Ba ar trebui să rămâi.
— S-ar putea să mă aștepte tata.
Apropierea lui mă amețește și toate locurile unde mă atinge mă frig.
Îmi iau piciorul de pe el și se ridică, dar eu nu mă mișc.
Tace o clipă, apoi întreabă:
— Ce faci mâine?
— Nimic. De ce?
— Vrei să vii cu mine la petrecerea lui Derek?
Îmi amintesc de invitația primită pe grup și oftez.
— În lumea mea sau într-a ta?
— În oricare, zice el ridicând din umeri.
— În oricare vreau sau în oricare putem merge?
— Ambele.
Gândul mă face să mă înfior de încântare. Ar fi o ocazie să-i cunosc pe Ceilalți, să mă aflu în compania altora fără să simt nicio presiune. E
totodată un prilej să mă antrenez în pendularea între lumi, ceea ce m-ar putea ajuta s-o găsesc pe Bunica.
— OK, spun eu. Hai să mergem. În universul tău.
El încuviințează și abia atunci îmi trece ceva prin gând:
— Și dacă alunec? Dacă nu pot rămâne în lumea ta?
— Atunci o să vin să te găsesc.
— Și dacă nu poți?
El mă atinge pe gât:
— O să te găsesc, Natalie. Îți promit.
Poate n-ar trebui să fie de-ajuns, dar este.
Beau mă conduce până la ieșire și mă sărută de rămas-bun. Când privesc înapoi către casă, el a dispărut, ferestrele sunt sparte și iarba netunsă. Alunec dintr-o lume într-alta și nici măcar nu știu cum. Mă
întorc lângă grajd și-l găsesc pe tata stând în mașină și privind fix volanul.
— Tată? zic așezându-mă lângă el.
— Mânzul a scăpat, zice el încet și pornește mașina. Mânzul trăiește.
Îi ating brațul.
— Îmi pare rău.
— Asta-i viața, zice el. Nu-i nimic, scumpo. E în regulă.
Roțile mașinii trosnesc pe pietriș. Mă gândesc la avertismentul Bunicii, la Megan care e atât de departe, la cearta mea cu Matt și la toate celelalte spaime pe care le ascunde lumea. Pot să mă las absorbită de lucrurile astea, să mă scufund în ele ore întregi, să fac o fixație pentru ceva cum e moartea unui cal, până când a trăi începe să mi se pară
totuna cu a escalada un vulcan pe care-l știu pe punctul de a erupe.
— Câteodată, toată lumea parcă-i asemenea calului ăstuia, zic eu tare. Nu știu dacă are sens ce spun. Ca și cum toată lumea ar geme de durere sperând că din ea se va naște ceva mai bun.
