— Alo?…
Mă simt de parcă m-aș învârti într-un vas de toaletă, gata să fiu absorbită de scurgere.
— Natalie, zice Matt.
— Ce vrei?
Urmează o pauză lungă, apoi el spune.
— Doar mi-era dor de tine.
— Lasă-mă în pace!
— Te rog, lasă-mă să-ți zic ceva.
Nu răspund.
— Natalie?
— Da.
— Îmi pare rău, spune el. Îmi pare rău, mi-e rușine și mă urăsc.
— Da, zic eu înghițind nodul format din emoții care mi s-a pus în gât. Cam asta simt și eu.
— Nat, spune el cu blândețe.
Îmi dau seama că a plâns și nu-mi pasă.
— Nat, te rog, fac orice!
— Matt, ce vrei de la mine?
El oftează.
— Nu știu. Vreau să repar lucrurile. Spune-mi cum să fac asta.
— Nu cred că poți. Nu cred că mai putem. Matt… s-a terminat.
Îi închid și, în ciuda promisiunilor pe care ni le-am făcut amândoi, știu că, într-un sfârșit, așa stau lucrurile.
A trecut o oră, dar încă mai privesc tavanul cu ochii arzându-mi și cu o greutate în piept. Mi-e din nou jenă să-l sun pe Beau, dar îmi adun voința și-o fac, ținându-mi răsuflarea și sperând că apelul va ajunge la el.
Telefonul pare să meargă, dar cu fiecare țârâit îmi pierd tot mai mult speranța. Nu vreau decât să-i aud vocea. Apoi se aude un țăcănit și urechile îmi sunt invadate de muzică și strigăte.
— Alo? zic aproape în șoaptă, pentru că nu vreau să mă audă Coco din camera învecinată.
Muzica din fundal se estompează, dispărând aproape cu totul.
— Bună, zice Beau cu vocea mai tărăgănată ca de obicei.
— Ești ocupat, zic eu.
— Nu, spune el.
— Nu?
— Sunt în oraș cu fratele meu. E OK. Mă bucur că m-ai sunat.
— Mă bucur că ți-a intrat apelul.
— Hei, vrei să vii la mine?
— În noaptea asta?
— Chiar acum.
— Sunt deja în pat, îi spun eu.
— Asta e un „poate”?
O clipă chiar mă gândesc să mă furișez afară din casă.
— Cred că va trebui s-o lăsăm pe altă dată.
— Crezi, Cleary? zice el.
— Auzi, care-i numele tău de familie?
