Când intru în biroul lui Alice joi dimineață, primul lucru pe care-l văd este dr. Wolfgang, un hipnoterapeut cu părul alb care locuiește aici de treizeci de ani, dar continuă să aibă un accent german atât de pronunțat, încât ai zice că vorbește fără să-și folosească limba. Alice pare să priceapă fiecare cuvânt, dar eu trebuie să-i deduc spusele din context, în timp ce se pregătește pentru ședință. Când dr. Wolfgang spune ceva care sună ca „Ajazădebeganapea”, Alice îmi face insistent din ochi către sofaua de piele și înțeleg că întreaga combinație înseamnă: „Așază-te pe canapea”.
Împing la o parte un teanc de hârtii și mă instalez. Dr. Wolfgang trage un taburet în fața mea și se așază, rezemându-se pe propriul pântec. Vocea lui scrâșnită, rostind puține cuvinte pe care să le înțeleg, mă cufundă într-o stare asemănătoare somnului și următorul lucru de care sunt conștientă este că mă trezesc cu senzația că m-a stropit cineva cu apă rece. Alice pare enervată, iar dr. Wolfgang are un aer plictisit.
— Cum a fost? întreb eu.
— Fa drebui ză mai încergăm, răspunde el. Z-ar putea ză mai dureze.
Alice rostește mantra cu care se încheie toate ședințele noastre.
— Ține-o tot așa.
Bunica sau universul par dispuse să-mi facă pe plac. Pe drumul spre casă zăngănitul care răsună sub capota mașinii mele atinge noi culmi și pedala accelerației pare să nu mai funcționeze. Printr-un noroc chior reușesc să trag pe marginea șoselei, dar mă aflu într-o vale foarte puțin circulată, înconjurată de culmi năpădite de tufișuri. Îmi scot mobilul să-i sun pe ai mei și, deși văd că am semnal, când apelez numărul mamei, aud același mesaj enervant pe care l-am auzit când am sunat-o pe Megan în noaptea petrecerii lui Matt. „Ne pare rău. Numărul pe care l-ați apelat nu poate fi contactat. Vă rugăm să încercați din nou.”
Cobor din mașină trântind portiera. Nivelul de stres mi-a crescut atât de brusc, încât simt o durere de cap dându-mi târcoale. Sunt treizeci de grade și o umiditate atmosferică de 90%. Ridic capota, știind că asta nu-mi va folosi la nimic, apoi îl sun pe tata.
— Haide, haide, haide!
„Ne pare rău. Numărul pe care l-ați apelat nu poate fi…”
Închid și îmi trec mâinile prin păr, cântărindu-mi opțiunile.
Nu vreau să urc în mașina vreunui necunoscut. N-o să urc în mașina unui necunoscut sub nicio formă, nu după ce am văzut filmul ăla cu fata răpită.
Pot să merg pe jos până la următoarea ieșire de pe șosea, aflată la vreo trei kilometri, sau să încerc să opresc pe cineva care să-mi împrumute un telefon funcțional. Mă întorc spre drum și flutur din brațe către o camionetă care se apropie.
Șoferul trage pe acostamentul acoperit cu pietriș chiar în spatele Jeepului și simt un bolovan în stomac când Beau deschide portiera și coboară.
Universul face mișto de mine, n-am nicio îndoială.
— Bună, zice el zâmbind.
E același zâmbet din seara din sala de muzică sau din noaptea de pe terenul de fotbal și nu înțeleg de ce crede că poate să-mi zâmbească în felul ăsta după ce mi-a ignorat numărul de telefon vreme de trei săptămâni.
Apariția lui n-ar trebui să-mi facă inima s-o ia din loc. Și el n-ar trebui să mă privească de parcă ar vrea să mă sărute, pentru că dac-ar fi vrut, m-ar fi sunat.
— Pot să împrumut telefonul tău? îi strig. Presupunând că mai ai telefon. Trebuie să-mi sun părinții să vină să mă ia.
El se apropie de mine lăsând deschisă ușa camionetei și mă măsoară
din cap până-n picioare, apoi se uită către capota ridicată.
— Vrei să arunc o privire?
— Nu, mulțumesc, zic eu. Vreau numai să-i sun pe ai mei.
— Pot să te duc eu, se oferă el. Tocmai mă întorceam în Union.
— E OK, o să-i sun.
Sprâncenele i se adună într-o încruntătură, dar îmi întinde telefonul lui. Mă îndepărtez câțiva pași și o sun mai întâi pe mama.
„Ne pare rău. Numărul…”
Încerc numărul tatei, pe al lui Jack, apoi pe al lui Coco, dar cu același rezultat. Umblu de colo colo pe marginea șoselei, suspinând cu glas tare, mârâind în sinea mea și încercând să găsesc o soluție care să
nu-l includă pe Beau.
— Natalie, lasă-mă să te duc acasă!
Mă uit peste umăr. Beau stă sprijinit de Jeep cu brațele încrucișate pe piept. Poartă niște blugi uzați și un tricou alb și arată ca un model al lui Calvin Klein, chestie care mă scoate din sărite. Îi arunc telefonul și pornesc cu pași mânioși către camioneta lui.
Urc fără să scot o vorbă și el vine în urma mea, apoi urcă și el în tăcere, pornind camioneta și revenind pe șosea. O vreme rămânem tăcuți amândoi, dar nu e tăcerea aceea confortabilă din noaptea petrecerii.
— Ar trebui să mă lași să mă uit la mașina ta, spune el în cele din urmă. Oi fi eu prost, dar la mașini mă pricep.
— Nu ești prost, spun eu cu ciudă.
— Numai că nu-s genul tău, zice el. Îți plac mai mult băieții populari ca Matt Kincaid.
— Nu mă interesează Matt Kincaid, mă răstesc eu. Nici acum, nici altă dată.
Beau mă privește o secundă și eu încerc să-mi potolesc inima. Își coboară privirea către spațiul care ne desparte, apoi se uită din nou la drum. După o tăcere îndelungată îmi adun cuajul și zic:
— Nu trebuia să-mi ceri numărul de telefon.
— Vai, ce drăguț, Natalie! zice el. Mersi frumos! Știi ceva? Am și eu un sfat pentru tine. Data viitoare când îți cere cineva numărul de telefon și nu vrei să i-l dai, zi-i-o de-a dreptul în loc să-i dai un număr greșit.
— Ce? Nu ți-am dat niciun număr greșit, zic eu aproape țipând. Ce scuză de căcat mai e și asta?
