— Sora.
Audrey rămase tăcută pentru câteva clipe, cu ochii mari de uimire.
— Soră? repetă ea cu blândeţe. Ai o soră?
— O cheamă Ellie, zise el. Suntem gemeni.
— De ce nu mi-ai spus asta înainte? întrebă Audrey pe un ton rănit.
— Nu am putut, zise el. Am vrut.
— Unde e?
— La Capul Wrath, zise el cu amărăciune. Cei de la FDT au luat-o.
Acum un an. Şi ne-au spus că s-a înecat.
— Nu se poate! zise Audrey, furioasă.
— Dar încă o simţeam, zise el cu disperare. Nu i-am crezut. Şi acum ştiu că e cu Mal Gorman. Mi-a spus că mă lasă să o văd dacă îmi ţin promisiunea.
— Deci şi ea este ca noi, zise Audrey.
— Da, răspunse Mika.
— Nu e de mirare că nu vrei să pleci, zise ea. Săracii de voi! Dar sunt sigură că Mal Gorman nu se va aştepta ca tu să rămâi în apartament în situaţia de-acum.
— Nu ştiu, răspunse el cu îndoială. Nu are încredere în mine. Pare să mă considere o ameninţare şi nu cred că va înţelege dacă plec, va crede că am fugit. Nu înţelegi. Nu-mi pot asuma riscul.
Întregul apartament începu să vibreze dintr-odată şi auziră un zgomot asurzitor venind de sus. Alergară până pe balcon şi se uitară
spre cer.
— Nu se poate să rămâi, Mika! strigă Audrey. Vei muri!
Capitolul 48
Douăzeci şi opt de milioane de oameni fuseseră uitaţi în Umbre după construirea Turnurilor Aurii şi furia lor crescuse din ce în ce mai mult până ce se revărsă din ziua în care cerul le fusese furat. Şi descrierea se potrivi exact cu ceea ce văzură Mika şi Audrey când ieşiră pe balcon: o mulţime furioasă care explodase şi dăduse la o parte capacul aşezat peste ei. Numărul lor se dublase şi încă mai ieşeau oameni din staţii, şi în Turnurile Aurii de partea cealaltă a parcului îi vedeau urcând etaj după etaj ca o tornadă umană.
Spărgeau pereţii de sticlă din interior şi apartamentele de lux erau umplute rapid de oameni disperaţi care urlau după cei dragi care muriseră şi după copiii lor şi distrugeau opulenţa care le provocase atâta nefericire. De pe vârfurile turnurilor plecau constant nave civile care purtau locatari, ducându-i undeva unde să fie în siguranţă.
Dar mulţimea furioasă nu reuşi să-i sperie pe Mika şi pe Audrey la fel de mult ca ceea ce se afla deasupra lor. Se uitară în sus şi văzură
zeci de cargoboturi ale armatei plutind într-o formaţie perfectă
deasupra parcului, cu luminile clipocind şi motoarele zumzăind, deschizându-şi gurile imense pentru a le permite soldaţilor să iasă.
— Trebuie să plecăm acum, zise Audrey. Sau vom fi prinşi în mijlocul unei lupte.
Soldaţi înarmaţi până-n dinţi, în uniforme de luptă, începură să
coboare pe frânghii din cargoboturi. Mika ştia că Audrey avea dreptate şi simţi cum îl cuprinde panica.
— Te rog, Mika! se rugă Audrey de el. Nu mai ai cum să o ajuţi pe Ellie dacă te omoară.
— Bine, zise el cu jumătate de gură. Dar lasă-mă să-i scriu un bilet lui Gorman ca să ştie unde suntem.
— Apoi plecăm? îl întrebă ea plină de speranţă.
— Da, zise el.
— Bine, repede! zise Audrey, întorcându-se în apartament. Găseşte un pix.
— Îmi doresc ca Gorman să nu ne fi luat companioanele.
Căutară disperaţi printre resturile petrecerii ceva de scris pentru ca Mika să-i poată lăsa un bilet lui Mal Gorman.
— Unde le ţii de obicei? întrebă Audrey, deschizând şi închizând dulapuri în bucătărie.
— Nu ştiu, zise el, căutând pe marginea canapelei. Tocmai ce ne-am mutat azi. E ridicol. De ce nu găseşti niciodată un pix atunci când ai nevoie de unul?
Simţi unul printre resturile din canapea, dar când îl scoase descoperi că era stricat, aşadar, inutil.
Ceva se izbi de uşa apartamentului.
— Ce-a fost asta? întrebă Audrey.
— Nu cred că au venit cei de la hotel, zise Mika.
