Copiii alergară din balcon să se alăture părinţilor lor şi toţi se holbau la podea, ascultând sunetul înfiorător. Câteva clipe mai târziu, un companion îşi strigă stăpânul şi una dintre femei ţipă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Asha, ducându-se repede lângă ea.
— Mi-au luat băiatul! se plânse femeia. Mi-au furat fiul!
Toţi se strânseră în jurul ei şi David citi mesajul de la Mal Gorman.
— „Toţi copiii de doisprezece şi treisprezece ani, citi el, nevenindu-i să creadă, au fost luaţi azi de către cei de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor din centrele de jocuri!”
— De ce? strigă Asha. Pentru ce?
— Pentru o armată, răspunse David, îngrozit. O armată de copii!
Guvernul îi trimite la război!
Dintr-odată, toate celelalte companioane strigară şi toţi părinţii descoperiră că le fusese trimis acelaşi groaznic mesaj.
— NU! strigă Asha. Nu Mika! Nu după ce am pierdut-o pe Ellie, TE
ROG!
— Pe cei care au câştigat concursul îi iau mâine, zise David, înlemnit, cu mâinile tremurându-i în timp ce citi mesajul din nou pe propriul companion. Pleacă toţi la război.
Asha se întoarse şi se uită la cei şase copii care se adunaseră lângă
peretele de sticlă. Păreau ciudaţi, pielea lor strălucea ca şi cum ar fi petrecut câteva ore într-o cameră cu radiaţii şi pentru prima dată
observă cât de asemănători erau; deşi pielea le era de diferite culori şi aveau trăsături diferite, păreau sculptaţi din acelaşi material.
— Tu ştiai ceva, i se adresă ea lui Mika, nu-i aşa?
Mika privi în jos, neîndrăznind să vorbească, iar Audrey începu să
plângă.
Război.
Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor strângea o armată de copii pentru un război.
Mika simţi cum sângele i se scurge din obraji când îşi dădu seama cât de evident era totul: băutura care îi făcuse să crească mai repede, exerciţiile fizice ca să devină mai puternici, jocul ca să îi înveţe cum să piloteze şi Concursul în care li se făcuseră teste de selecţie pentru o armată de copii. Nu degeaba le spunea domnul Grey despre cum aveau ei să devină mândri cetăţeni ai Emisferei de Nord! Ştiau cu toţii! Chiar şi doamna Fowler! El şi prietenii lui fuseseră cultivaţi ca nişte recolte! Şi fuseseră semănaţi ca să meargă la război! îşi aminti cum fusese umilit de asistentă şi de profesorii lui atunci când nu băuse vitaminele şi se înfurie atât de tare încât ar fi vrut să spargă
totul în jurul lui. Îl pedepsiseră! îi spuseseră că e nebun! îl convinseseră că era un ciudat paranoic, când el avusese tot timpul dreptate, iar ei ştiau asta!
Cât îl ura pe Mal Gorman acum că promisiunea pe care i-o făcuse capătă altă rezonanţă; îşi dăduse cuvântul să se întoarcă acolo
dimineaţă şi să facă tot ce avea să i se ceară. Promisese să meargă la război.
— De ce nu ne-ai spus? strigă Asha. Cum ai putut să vii acasă şi să
nu ne spui ce v-au făcut?
— Nu am ştiut, zise Mika repede. Nu despre armată sau despre război.
— Dar ştiai ceva! strigă ea, furioasă. Nu-i aşa? Mi-am dat seama de cum ai pus piciorul aici! Ce s-a întâmplat cu voi? Dacă într-adevăr concursul a fost organizat pentru a aduna o armată, de ce aţi câştigat voi? Ce aveţi mai special? Trebuie să ne spuneţi!
Mika privi în pământ.
— Nu vă putem spune, zise Leo.
— Poftim? strigă tatăl lui. Bineînţeles că puteţi! Suntem părinţii voştri! De ce vă vor pe voi?
— Stai jos, acum! urlă David la Mika. Şi spune-ne tot ce s-a întâmplat cât aţi fost plecaţi!
— Nu! zise Mika. Nu avem voie.
— Nu se poate aşa ceva! strigă David. Cum să nu aveţi voie să ne spuneţi nouă, părinţii voştri? E o nebunie! Nu pleci nicăieri mâine!
Nu îi las să îmi trimită copilul de doisprezece ani la război! Cum au crezut că ar putea repara aşa ceva cu o mie de credite? Acum, că
avem un apartament nou minunat şi nişte bani pentru mobilă! Ei bine, să se ducă PE PUSTII! ÎŢI INTERZIC SĂ PLECI LA RĂZBOI, AM
ÎNCHEIAT DISCUŢIA!
— Tată, te rog! zise Mika. Nu fi supărat pe noi, credeam că e doar un joc.
— Nu sunt supărat, zise David, relaxându-se. Sunt terminat, Mika, nu îmi vine să cred! Tocmai când părea să ne meargă mai bine!
— Nu e vina lui, zise mama lui Santos cu blândeţe. Cu toţii am fost păcăliţi.
