— Te rog, vorbeşte cu noi! se rugă Una de Audrey. Poate vă putem ajuta.
— Nu, mamă, zise Audrey printre lacrimi. Am promis că nu vă
vom spune nimic. Nu înţelegi.
— Asta e pur şi simplu GROAZNIC! strigă Una, îmbrăţişându-şi fiica. Săracii de voi! Când te gândeşti că voi doar vă jucaţi şi aţi ajuns
în situaţia asta! Mi-ai spune dacă ai putea, nu-i aşa?
— Da, zise Audrey, plângând amarnic. Vrem să vă spunem adevărul, dar nu putem.
Sora mai mică a lui Iman începu să plângă tare când îşi dădu seama că petrecerea se terminase şi toată lumea plângea în loc să
râdă. Bucata de tort pe care o avea în mână căzu, iar tatăl ei o ridică
pe fetiţă şi o îmbrăţişă.
— Stai liniştită, scumpo, îi şopti el, sărutând-o pe obraz. Pe tine nu te vor lua.
— Sunt doar nişte copii, zise Una cu disperare. Cum a putut guvernul să facă aşa ceva?
— Au făcut-o pentru că noi suntem prea bătrâni ca să luptăm, zise David cu amărăciune. Timp de treizeci de ani nu s-au mai născut copii, aşa că cei mai tineri din generaţia noastră au patruzeci şi trei de ani.
— Dar cum se poate să fie război? zise Asha. Nu au mai fost războaie de când s-a construit Zidul. Sigur am fi văzut ceva despre asta la televizor, nu are sens. Nu avem duşmani; nu avem cu cine să
ne luptăm.
— Probabil că guvernul a păstrat secretul, zise David. Până erau gata copiii.
— Probabil că duşmanii sunt de undeva de unde nu primim prea multe veşti, sugeră tatăl lui Leo. Poate de la Polul Nord.
— Dar sigur am şti câte ceva despre ei, zise Una. Nu se mai pot ţine secrete, nici măcar nu e destul loc pentru oameni de când ne-am mutat în spatele Zidului, nici la pol.
— Asta e o nebunie, zise Asha. Ce ne facem?
— Ce putem face? strigă Una. Cum ne putem împotrivi Guvernului de Nord? Ei fac legile şi, dacă ei spun că aceşti copii pleacă la război, atunci aşa o să fie!
— Tocmai mi-am amintit de ceva… zise David, înlemnind de furie.
Guvernul nu a luat toţi copiii de doisprezece şi treisprezece ani; am văzut câţiva mai devreme în parc.
— Da, zise Una. Dacă stau bine să mă gândesc şi eu.
Mika îşi aminti de cei doi băieţi şi de fata pe care îi întâlnise în hol şi îşi dădu seama că aveau dreptate.
— Deci cum se face că sunt încă aici? întrebă Asha.
— Pentru că nu trimit copiii bogaţi la război, zise David, furios, doar pe cei săraci.
— Ascultaţi, zise Audrey când auzi un nou zgomot venind din Umbre. Auziţi asta?
— Fir-ar să fie! zise Asha. Acum ce mai e?
Capitolul 47
Alergară până pe balcon şi se uitară în jos în parcul Noul Hyde.
Pentru câteva minute, nu putură să vadă mulţimea care urca din Umbre, dar zgomotul de furie era atât de mare încât îl simţeau vibrând prin pereţi. Sora mai mică a lui Iman începu să plângă din nou de frică, şi tatăl ei îi acoperi ochii şi o duse înăuntru ca să nu poată vedea ce era pe cale să se întâmple, dar ea putea auzi şi nu avea să uite niciodată.
În jurul parcului, erau şase staţii de tren care făceau legătura dintre cele două nivele ale oraşului. Cei din Umbre începură să iasă pe uşile lor ca lava dintr-un vulcan.
— Uitaţi-vă la lumina lor! şopti Audrey. Mulţimea era ca o ceaţă
roşiatică. În câteva secunde, umplură parcul şi o luară pe străzi, cu privirile furioase, chipurile schimonosite de ură, în mâini cu bâte, bare de metal şi bucăţi de ciment. Auziră ceva spărgându-se când primele geamuri cedară sub greutatea lor şi, ca şi cum ăsta ar fi fost semnul începutului unei răscoale, mulţimea deveni şi mai zgomotoasă şi năvăli înainte înspre turnuri ca un animal rănit.
— Vin să-şi ia copiii înapoi! strigă Asha. Vor distruge locul ăsta!
— Ştiu că deasupra noastră locuiesc miniştri din guvern, zise David neliniştit. Vor intra aici.
— Dar le putem spune cine suntem, zise Una speriată, în timp ce mulţimea începu să bată în uşi. Sigur nu ne vor face rău dacă vor afla că suntem de partea lor.
— Şi cum vom face asta? strigă Asha cu disperare. Uitaţi-vă cât sunt de furioşi! Nu ne vor crede! Suntem în Turnurile Aurii şi bem şampanie! Vor crede că suntem şi noi din guvern!
— Aveţi grijă!
David se feri de o bucată de ciment care trecu pe lângă capul lui şi se lovi de peretele de sticlă din spatele lor. În perete apăru o crăpătură mare, ca o pânză de păianjen. Câteva clipe mai târziu, auziră uşile de la intrarea în turn spărgându-se. Se uitară peste balustradă şi-i văzură pe agenţii de pază fugind şi mulţimea intrând în holul turnului.
— Trebuie să plecăm de-aici cât mai repede, zise David. Înainte să
