— Cinci nave de poliţie ne supraveghează acum, zise Leo. Uită-te la ei! Sunt peste tot pe lângă parc.
— Gorman nu are încredere în noi, şopti Audrey. Probabil crede că
vom încerca să fugim ca să nu fim nevoiţi să ne întoarcem mâine acolo.
— Şi să ne aruncăm părinţii pe drumuri dinadins? pufni Leo. Cum ar putea să creadă că am face aşa ceva?
— Pentru că ne judecă după propriile lui standarde, zise Santos.
— Mi-e frică, şopti Iman. Nu vreau nici apartamentul, nici maşina.
Nu îmi place deloc aici cu zgomotul ăla. Vreau doar să merg acasă şi să fiu normală. Vreau să îmi văd prietenii. Acum, că ne-au luat companioanele, nu îi mai pot suna să le spun că m-am mutat. Ce vor să ne facă? Îmi doresc să nu fi concurat deloc.
— Oricum nu am fi fost în siguranţă, zise Leo. Gorman ne căuta.
Concursul a fost un pretext pentru a ne găsi.
— De ce? întrebă Audrey cu disperare. Ca să mişcăm maşinuţe de jucărie cu ochii? De ce trebuie să ne întoarcem mâine? Nu înţeleg.
— Cred că putem face mai mult de-atât, zise Mika. Şi Gorman ştie şi el.
— Cum ar fi ce? întrebă Audrey, speriată. Trebuie să fie ceva rău dacă grămezile alea de oase din guvern sunt interesate de noi.
— Cred că putem să provocăm durere, şopti Mika. Am făcut asta din greşeală cu Ruben în timp ce mă strângea de gât. L-am făcut să
strige numai uitându-mă la el.
— Eu mi-am dat foc la pat, zise Iman, cu ochii mari. După ce ne-am întors din vacanţă, încercam să dau foile cărţii cu ochii şi au izbucnit în flăcări!
— Ruben a levitat, le aminti Santos. Dacă el a putut face asta, poate putem şi noi.
Îşi muşcă buza şi se concentră.
— Nu acum, nebunule! zise Leo. Asta e ultimul lucru pe care vrem să-l vadă părinţii noştri. Uite. Mama lui Mika se uită la noi.
Se întoarseră şi o văzură pe Asha privindu-i suspicioasă prin peretele de sticlă.
— Trebuie să ne purtăm normal, şopti Mika, agitat.
— Cum? întrebă Santos.
— Nu ştiu, zâmbeşte puţin, poartă-te ca şi cum te distrezi şi nu levita sau incendia nimic.
Capitolul 46
— Cât e ceasul? întrebă Mal Gorman.
— Opt şi douăzeci şi şapte de minute, domnule, răspunse Ralph.
Majordomul era aşezat în genunchi în dressing, în faţa focului, încălzind o pâinică pentru cina lui Gorman, în timp ce bătrânul stătea în scaunul auriu înfăşurat într-o pătură.
— Mai sunt doar trei minute, zise Gorman încet, uitându-se în foc.
Până când cei săraci vor afla ce au păţit copiii lor şi până devin cel mai urât om de pe planetă.
— Sunt sigur că nu vă vor urî, domnule, zise Ralph. Doar vă faceţi treaba.
— Ştiu, zise Gorman. Dar nu cred că vor fi şi ei de aceeaşi părere.
— Dar nu le daţi tuturor o mie de credite? întrebă Ralph.
— Ba da, răspunse Gorman, învelindu-se mai bine cu pătura.
— Sunteţi foarte generos, domnule, zise Ralph ungând cu unt pâinica. Sunt sigur că vă vor fi recunoscători pentru asta. Îşi vor putea cumpăra mâncare.
— Ar trebui să fie recunoscători, zise Gorman. Dar nu ştiu din ce motiv am văzut că, în general, cei săraci ar prefera să moară de foame decât să-şi piardă copiii, aşa că sunt sigur că se vor plânge.
— Dar se va ocupa poliţia de asta, nu-i aşa, domnule? zise Ralph pe cel mai liniştitor ton posibil.
— Da, răspunse Gorman.
Se gândea la închisoarea de pe coasta de nord a Irlandei care spera să fie destul de încăpătoare.
„Se poate construi oricând încă una, îşi zise el. Şi oricum nu mă
mai interesează părinţii, eu am deja ce mi-am dorit.”
— Vreţi substitut de miere pe pâinică, domnule? întrebă Ralph.
