Sau gem?
— Miere, răspunse Gorman. Şi două pâinici. Apoi trimite pe cineva după Ellie, presupun că ar trebui să-i spun ce se întâmplă cu fratele ei.
Se cutremură scurt şi se apropie de foc.
— Sunteţi sigur că vreţi să o vedeţi pe Ellie? întrebă Ralph. E destul de obositoare.
— Azi nu va fi, zise Gorman, încrezător. Am veşti bune pentru ea.
— Dacă sunteţi sigur, domnule, răspunse Ralph, sceptic.
— Şi, după ce termini, zise Gorman, înteţeşte focul.
— Da, domnule, zise Ralph, ştergându-şi fruntea de transpiraţie.
Gorman îşi luă companionul şi trimise mesajul către părinţii celor două sute şaptezeci de mii de copii în timp ce Ralph îi punea miere pe pâine.
***
Bum. Bum.
Aleşii lui Gorman stăteau pe balcon, uitându-se la lună.
— Suntem toţi mutanţi? şopti Iman.
— Da.
— Eu m-am născut normală, dar la trei ani mi-au apărut coarne.
Uitaţi, puneţi mâna.
Îi atinseră scalpul prin codiţele frumos împletite.
— O, da, zise Audrey, curioasă, le pot simţi. Cum arătau?
— Înfricoşătoare, zise ea. Ca ale unei capre. Părinţii mei adevăraţi s-au speriat atât de tare încât m-au dat spre adopţie.
— Nu se poate!
— Acum nu mă mai deranjează, zise Iman. Părinţii pe care-i am acum mă iubesc şi nu le-ar păsa dacă aş avea şi copite pe lângă
coarne.
Colette se ridică în picioare, iar ei priviră fascinaţi cum fata îşi dădu la o parte pielea de pe mâna stângă. O trase ca pe o mănuşă de la încheietură şi sub ea apărură degete argintii, degete controlate de legături şi ligamente complexe. Apoi îşi dădu jos şi pielea de pe mâna dreaptă şi le întinse pentru ca toţi să le vadă.
— Sunt frumoase, zise Santos cu admiraţie, ajustându-şi ochelarii.
— Sunt făcute de un artist, le zise Colette. M-am născut fără mâini şi picioare. Nu sunt electrice, le controlez cu mintea, aşa cum faceţi voi când mişcaţi lucrurile. Fac asta de când eram un bebeluş, dar am păstrat secretul, numai părinţii mei au ştiut până acum. Am crezut că
sunt singura, dar mă bucur că nu e aşa.
Santos îşi trase mânecile. Avea pinteni la încheieturi, asemenea celor ai unei păsări de pradă, fiecare cu câte o gheară curbată. Leo le arătă coada lui, Mika le arătă degetele de la picioare, iar Audrey,
ochii.
— Aş vrea să ştiu pentru ce ne vrea Mal Gorman, zise Audrey.
— Sunt sigur că orice plănuieşte în legătură cu noi, nu va fi ceva ce vom vrea să facem, spuse Leo. În ultimele săptămâni, m-am simţit ciudat, agitat, ca şi cum trebuie să fac ceva. Sunt sigur că putem vedea lumina pentru un motiv întemeiat, nu numai să mişcăm lucruri sau să ucidem.
— Sunt de acord, zise Colette. Mi-aş dori să ştim mai multe.
Awen mârâi şi Mika simţi cum se ridică părul pe el.
— Ceva nu e în regulă, şopti el.
Se ridicară toţi şi ascultară, dar nu se auzea un zgomot, ci o linişte ciudată, ca şi cum milioane de oameni îşi ţineau respiraţia în acelaşi timp.
Înăuntru, David era pe cale să mai deschidă o sticlă de şampanie, dar şi el simţi ceva şi dădu muzica mai încet.
— Ascultaţi, zise el.
— Cât de ciudat, zise Una după câteva secunde tensionate. Nu mai bat în piloni.
Ascultară din nou şi aşteptară ca şi cum dragonul care dormea sub comoară ar fi fost liniştit, iar ei erau îngrijoraţi din cauza asta.
Ascultau ca să-l audă respirând din nou, să-i audă bătăile inimii, dar, în loc de asta, auziră un sunet îngrozitor care îi străpunse ca nişte cioburi de sticlă ridicându-se din apele întunecate din Umbre; un vaiet mai înfiorător decât alarma de ciumă.
— Ce a fost asta? zise Asha, gâtuită. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva groaznic acolo jos. Pare că mii de oameni strigă de durere!
