„Dar vom fi împreună, îi strigă o voce din interior, va fi totul mai uşor împreună.”
— Stai jos, zise Gorman.
Ellie se uită în jur, căutând un scaun, dar era unul singur, şi pe acela stătea Mal Gorman, aşa că se aşeză la picioarele lui pe covorul din faţa focului. Ca toate celelalte obiecte din dressing, covorul părea din alt timp, cu împletitură cu model cu trandafiri şi ţepi, şi flori de portocal. Bărbatul înarmat se rezemă de perete într-o zonă mai întunecată şi se cufundă în întuneric, de parcă nici nu ar fi fost acolo.
Ellie privi în foc în timp ce flăcările săreau şi se unduiau, conştientă
de faptul că mai mulţi Gorman se uitau la ea; cel care stătea în scaunul auriu, înfăşurat în pătură, şi ceilalţi de pe şemineu, toţi în uniformă. De la băiat la Ministrul Dezvoltării Tinerilor, toţi se încruntau către ea din poze şi imagini-hologramă. Gorman era singura persoană pe care o ştia că păstrează numai poze cu el însuşi.
El îi întinse un bol de argint, ea îl luă. Bolul era şi el ornamentat cu trandafiri şi era plin de nalbe albe şi roz. În cealaltă mână, îi puse o ţepuşă. Avea cam treizeci de centimetri, din argint, iar mânerul din aur avea forma unui crap japonez. Îl rulă în palmă şi se gândi că ar fi fost o armă bună.
— E ascuţit, aşa că ai grijă, îi zise Gorman, privind-o îngrijorat.
Ea se întrebă cum ar fi trebuit să o folosească.
— Nu ai mâncat niciodată o bezea coaptă? întrebă Gorman.
— Nu, răspunse Ellie.
— Serios? zise el. Lasă-mă să-ţi arăt. Luă ţepuşa şi înfipse în ea o
bezea roz. Ellie observă că mâna îi tremura; părea mai fragil ca de obicei în acea seară. Aproape că scăpă ţepuşa pe care o ţinea deasupra focului, ca şi cum ar fi fost prea grea pentru el. Priviră amândoi nalba mângâiată de flăcări.
— Ştii ce am să-ţi spun, zise Gorman. Nu-i aşa?
— Nu, răspunse Ellie, temătoare. Ce?
— Mika va veni să stea cu noi, zise Gorman. Este unul dintre cei şase copii pe care i-am ales. Este cu părinţii tăi în seara asta, dar se va întoarce aici mâine. Aşa că, dacă eşti cuminte, s-ar putea să ai voie să-l vezi. Uite, zise el în timp ce îi dădu ţepuşa pentru ca ea să ia nalba din vârf. Ai grijă să nu-ţi arzi degetele.
Ea trase nalba lipicioasă şi fierbinte de pe ţepuşă, iar Gorman o privi mâncând-o. Era atât de fericită încât aproape că-şi aduse aminte cum era sentimentul, dar urma de căldură din sufletul lui fu ştearsă
de un ciocănit la uşă.
— Ce e? mârâi Gorman, făcând-o pe Ellie să tresară.
Intră Ralph, supărat.
— A venit un bărbat, domnule. Vrea să vă vorbească şi spune că
este urgent.
— Toţi spun asta, i-o tăie Gorman. Spune-i că, dacă durează mai mult de treizeci de secunde, îl atârn în afara fortăreţei cu o cârpă şi o găleată de lac.
— Da, domnule, zise Ralph.
Câteva clipe mai târziu, bărbatul intră în dressing ca şi cum ar fi fost împins de la spate. Anticipând că avea să primească veşti proaste, privirea lui Gorman îngheţă.
— Spune! rosti el cu răceală.
— Avem o problemă, domnule, zise el. Sunt probleme la Londra; cei din Umbre se plâng că îşi vor copiii înapoi.
— Şi ce? zise Gorman, tăios. Asta nu e problema mea. Treaba mea este să strâng copiii şi să-i pregătesc de luptă, nu să mă ocup de părinţii lor plângăcioşi. Pune poliţia să se ocupe de asta. Arestează-i pe toţi şi du-i la închisoare.
— Poliţia încearcă, zise bărbatul, agitat. Şi armata. Dar e mai mult decât ne aşteptam. Oamenii au ieşit din Umbre şi distrug Turnurile Aurii.
— Aşa e? întrebă Gorman şi inima începu să-i bată tare şi neuniform. Câţi sunt?
— Peste o sută de mii, răspunse bărbatul. Şi vin tot mai mulţi.
— Dă-mi să văd, ceru Gorman.
Pe peretele opus şemineului era un ecran şi majordomul găsi repede un buletin de ştiri. Priviră furtuna de oameni cum distruge turnurile.
— Copiii mei, zise Gorman. Unde sunt?
— De asta sunt aici, domnule, răspunse bărbatul. Asta e problema…
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ellie. Mika e în pericol?
— Taci! strigă Gorman la ea, privind-o cu răutate. Cum îndrăzneşti să mă întrerupi? apoi se uită ameninţător la bărbatul din faţa lui.
— Unde îmi sunt copiii? mârâi el.
— Am găsit patru dintre ei, răspunse bărbatul, optimist, ca şi cum Gorman ar fi trebuit să fie bucuros că găsiseră atât de mulţi. Erau cu părinţii lor pe acoperiş, pe pistele pentru nave, aşteptând să fie salvaţi.
— Patru? strigă Gorman. PATRU? Nu vreau PATRU, vreau ŞASE!
Unde sunt ceilalţi?
