Trase de manetă, motoarele se ambalară şi nava Pod Fighter ţâşni ca un glonţ, viră strâns în sus în spatele Galeriei Naţionale şi se pierdu în noapte.
***
În timp ce se îndepărtau de oraşul strălucitor din spatele lor, Mika se simţea din ce în ce mai agitat. Cu cât se îndepărta mai mult de apartamentul din Londra, cu atât mai înstrăinat se simţea de promisiunea făcută lui Mal Gorman. Dar măcar s-ar fi putut apăra; deasupra turnurilor de refugiaţi, Audrey le distruse armele navelor
care îi urmăreau cu o precizie uimitoare. Navele atinse se întorceau şi se îndepărtau să-şi inspecteze daunele, dar veneau mereu mai multe în locul lor, iar Mika şi Audrey zburau şi luptau ca şi cum vieţile lor se aflau pe muchie de cuţit.
În doar câteva minute, ajunseră pe coasta de sud a Angliei şi curând zburară prin întuneric, cu luna joasă şi aruncând urme argintii pe valuri.
— Se retrag, zise Audrey, surprinsă, privind cum navele se întorceau. De ce fac asta?
***
— Domnule Mal Gorman, credem că se îndreaptă spre Zid.
— Spre Zid? repetă Gorman, masându-şi tâmplele. Cum ar putea şti?
— Ei nu ştiu. Cred că sunt doar disperaţi şi caută o ascunzătoare.
— Fir-ar să fie! blestemă Gorman. Ăsta e cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla, CEL MAI RĂU! De ce ar vrea să treacă Zidul?
— Ce vreţi să facem, domnule?
— Trebuie să-i ucideţi înainte să treacă peste Zid şi să vadă ce e pe partea cealaltă, zise Gorman.
— Dar dacă nu îi putem opri, domnule? Dacă reuşesc să treacă de el?
— Atunci, va trebui să vă duceţi după ei.
Trosnetul lemnelor din foc se auzi mai tare în tăcerea absolută
care se lăsase.
— Mulţi oameni vor muri, domnule.
— Nu-mi pasă, zise Gorman. Dacă o mie de oameni mor trecând peste Zid ca să-i oprească pe acei copii să afle Secretul, asta va merita.
Spune-le că le trimit soţiilor lor nişte medalii.
***
Pentru un timp, Zidul părea o panglică gri şi luna atârna deasupra lui ca şi cum venise doar să privească.
— Iar ne prind din urmă, zise Audrey, văzând nişte nave Pod Fighter care apăruseră de nicăieri spre nord. Mai repede!
Mika acceleră până când norii de deasupra lor şi valurile de dedesubt se contopiră, iar ei se simţeau ca şi cum zburau printr-un vid ţesut din fire argintii. Zidul se apropie până când luna şi cerul
dispărură, iar în faţa lor se contura o grămadă de beton atinsă de sare cu turnuri de pază şi sârmă ghimpată pe deasupra. Mika încetini, cuprins dintr-odată de îndoială. Aveau să treacă peste Zid, iar el ştia că din cauza chimicalelor folosite pentru a ucide animalele şi plantele de pe partea cealaltă totul era atât de otrăvitor încât ar fi putut muri numai dacă ar fi atins praful de pe jos. Mâinile începură să-i tremure, stomacul să-i freamăte şi îşi muşcă buza atât de tare încât îi curse sânge.
„Dar Ellie ţi-a zis să te duci acolo, îşi spuse el, disperat, sigur ştie ceva ce noi nu ştim.”
Apoi totul se întâmplă dintr-odată – erau foarte aproape de Zid, navele se apropiau de ei şi începură să tragă. Pentru o fracţiune de secundă, Mika văzu borgii Ghengis în turnurile de pază balansându-şi armele imense care începură să tragă cu bile de foc în ei. Audrey strigă şi totul se aranjă ca elementele unei bombe. Pentru câteva secunde îngrozitoare, nu putură să vadă nimic altceva decât lumini strălucitoare şi bucăţi de nave în timp ce majoritatea urmăritorilor lor fură distruşi. Aproape că se izbiră de Zid – Mika trase de manetă, sufocat de frică, atât de aproape încât îi arseră crusta de sare. Mai sus, mai sus, cu borgii Ghengis trăgând deasupra lor, apoi se rotiră ca un delfin printr-un inel şi trecură.
Luna. Pe partea cealaltă a Zidului văzură luna încă privindu-i de deasupra unei mări calme.
Capitolul 50
Era atât de linişte.
„Nu, nu era linişte, îşi spuse Mika, motoarele navei nu erau nici pe departe silenţioase… ci mai mult era pace.” Era tot noapte, abia dacă
vedeai un nor pe cer şi nu bătea vântul. Marea se legăna ca şi cum ar fi adormit pe jumătate. Cerul de deasupra lor era la fel de adânc cum li se părea şi nu mai văzuseră niciodată atât de multe stele – erau obişnuiţi să se uite la cer printr-o pătură de poluare luminoasă care strica totul chiar şi atunci când nu erau nori. Şi nu era trafic, nu erau nici fabrici şi nici televizoare.
— Suntem numai noi, zise Audrey, uitându-se peste sistemul de localizare după puncte roşii. Am reuşit.
— Nu înţeleg de ce borgii Ghengis au încercat să ne omoare, zise Mika. Treaba lor e să ne protejeze.
— Asta nu poate fi adevărat, zise Audrey. Au doborât toate navele lui Gorman. Nu cred că încercau să ne apere, ci să ne oprească, să nu trecem peste Zid.
— Dar de ce? se întrebă Mika. Dacă nu e altceva decât praf ucigător, ce protejează ei?
— Poate totuşi e ceva aici, sugeră Audrey.
Inimile începură să le bată mai tare în timp ce rumegară ideea.
— Hai să vedem, zise Mika.
Zburau spre sud peste Oceanul Atlantic. Mika o luă spre est şi se îndreptă spre coasta de sud a Franţei.
