— Audrey! O scutură de umeri, ştiind că, dacă nu se trezea în acel moment, nu avea să o mai facă niciodată. Mai ştia şi că nu ar fi părăsit-o, aşa că ar fi murit amândoi în acel loc de vis şi nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. O scutură din nou, mai tare de data asta, dar ea rămase tot ca o păpuşă din cârpă, până când Mika avu un moment de inspiraţie şi o ridică puţin ca să o detaşeze de presiunea centurilor.
Ochii ei se deschiseră brusc, speriindu-l cu strălucirea lor.
— Bună? zise ea, răguşită, ca şi cum s-ar fi întrebat de ce se uita aşa la ea. Ce faci?
— Încerc să te ţin în viaţă, zise el zâmbind uşurat.
— Unde suntem? îşi duse mâna la gât – o ustura de la fum.
— În pădure, şopti el. Am aterizat într-un copac. Repede! Desfă-ţi centura! Dacă nu plecăm de aici în zece secunde, nu mai avem nici o şansă.
Tuşind încontinuu, îşi scoase cu stângăcie braţele din legături.
Bărbaţii din Pod Fighter zburaseră puţin mai încolo, găsiseră o pajişte şi aterizaseră. Mika şi Audrey atârnară speriaţi de o creangă mai puternică şi îşi dădură drumul de la cei cinci metri care îi despărţeau de pământ. Din fericire, aterizară fără să se rănească. Alergară în pădurea întunecată, speriaţi de linişte, încercând să înăbuşe tusea care ar fi putut să-i dea de gol, dar plămânii lor fuseseră arşi de fum şi noaptea era răcoroasă, iar ei se înecară din cauza aerului tare. Părea că aleargă de-o veşnicie, auzind paşi în urma lor, cu Audrey înainte pentru că putea vedea copacii. Mika nu vedea nimic, decât dacă se uita în sus la crengile care păreau negre pe fondul cerului înstelat, aşa că alergă în urma ei, ca un orb, simţindu-se tot mai speriat şi mai departe de Ellie cu fiecare pas.
„Cum o să ieşim cu bine din asta? îşi zise el, disperat, împiedicându-se de o rădăcină. Cum o să mai ajungem acasă?”
Într-un final, Audrey se opri şi se aplecă, respirând cu greu, cu mâinile în şold.
— Cred că am scăpat, zise ea. Nu îi mai aud.
Ascultară pentru o clipă, încercând să respire mai încet, iar Mika se simţi învăluit de întuneric ca de o pătură. Auziră o ramură pocnind şi undeva mult mai departe, un sunet care îi făcu să le îngheţe sângele în vene: un urlet.
— Ai auzit asta? şopti Audrey, strângându-l de braţ.
— Da, zise Mika încet.
— Parcă era…
— Un lup?
Apoi auziră altceva: un ţipăt. Venea de departe, dar fiecare sunet al pădurii părea să vină de pretutindeni, adus de vânt. Mika tremura de frică şi de frig.
— Nu se poate să fie lupi, zise Audrey. Nu mai există.
— Ca şi casele şi pădurile? răspunse Mika. Chiar cred că sunt lupi.
Mai auziră un strigăt, de data asta de mai aproape, mai înfricoşător.
— Îi ucid pe bărbaţii trimişi de Gorman! zise Audrey. Trebuie să
fugim!
Începu să alerge din nou şi Mika ţâşni după ea şi amândoi alergară
ca şi cum lupii i-ar fi urmărit deja. Audrey, prea speriată acum, se izbea de copaci, se împiedica de gropi şi înainta cu greu, ducându-i tot mai adânc în inima întunericului. Dar era inutil să încerce să fugă, pentru că erau deja înconjuraţi. O pereche de ochi roşii le apăru chiar în faţă şi ei se opriră brusc, sperând să fie protejaţi de întuneric şi de linişte. Dar apărură mai mulţi ochi roşii, urmaţi de lumina albastră.
Urmele de lumină îi încercuiră pe Audrey şi Mika, mergând printre copaci, apropiindu-se treptat până ce Audrey reuşi să desluşească
forma animalelor din spatele lor.
— N-o să-ţi vină să crezi! şopti ea. Putea vedea cam douăsprezece forme argintii strecurându-se printre copaci. Cred că sunt câinii roboţi din groapă! Chiar erau lupi, Mika! Şi sunt imenşi!
Mika văzu unul materializându-se din întuneric la doar câţiva metri de el. Li ajungea până la umăr.
— Fir-ar să fie! şopti el, tremurând din cap până-n picioare.
— Nu te mişca şi lasă-i să te miroasă, şopti Audrey.
— Nu cred că pot face altceva, zise el.
Avea colţii lungi cât nişte degete, pătaţi de sânge proaspăt. Botul i se încreţi cu un mârâit înfiorător, apropiindu-se de el cu capul plecat şi cu ochii de robot strălucind. Mika îşi închise ochii şi începu să se roage în timp ce îi simţi nasul rece pe mână. Câteva secunde nu se întâmplă nimic, aşa că îşi redeschise ochii şi văzu, spre surprinderea
lui, că toată haita se apropiase. Doisprezece lupi enormi cu boturile însângerate îi înconjuraseră, leneşi. Unul se aşeză, altul căscă, apoi câţiva se uitară în spate în pădurea întunecată ca şi cum ar fi fost cazul să se ocupe de altceva.
— Se mişcă de parcă ar fi vii, şopti Audrey, atingând unul care trecu pe lângă ea. Sigur au fost construiţi de aceiaşi oameni care au creat şi şoimii. Păzesc pădurea.
— Mi-aş dori să îi vadă şi Kobi.
— Da, i-ar plăcea, răspunse Mika, neîndrăznind să se mişte încă.
Probabil ar lua unul cu el la apartament ca să-şi poată da seama cum funcţionează.
— Nu ar primi multe vizite, zise Audrey. Dinţii lor sunt atât de ascuţiţi.
Unul dintre lupi îşi ridică urechile argintii, îşi înălţă botul spre cer şi adulmecă. Ceilalţi făcură la fel şi câteva secunde mai târziu, ca şi cum ar fi răspuns la o chemare de dincolo de pădure, haita se îndepărtă.
— Mă întreb de ce nu ne-au omorât, zise Mika.
