— Războiul va distruge tot, răspunse el încet. Totul va muri. Când se va afla că au fost minţiţi, toţi vor vrea să mergem la război. Ne vor trimite aici să ne luptăm cu roboţii uriaşi şi pădurile vor arde,
animalele vor fi ucise şi coşmarurile se vor adeveri; nu va mai rămâne nimic, doar apă murdară şi beton.
— Atunci, trebuie să oprim totul, zise Audrey. Nu putem să-i lăsăm să facă asta!
— Cum vom opri un război? zise Mika, înfierbântat. Urăsc adulţii!
Nu ştiu să răspândească decât ură şi distrugere!
— Nu ştiu, zise Audrey. Dar trebuie să încercăm. Pentru că, dacă
animalele şi copacii mor, şi ceilalţi vor fi trişti pentru totdeauna.
Vreau ca mama şi mătuşa mea să vadă asta. Vreau să se simtă şi ele cum mă simt eu acum. Vreau ca toţi să se simtă aşa, poate atunci îşi vor da seama cât de important este.
— Şi eu vreau, zise el cu amărăciune. Dar adulţii controlează totul, nu ne vor asculta pe noi.
— Dar nu suntem singuri, zise Audrey. Ne vor ajuta şi ceilalţi copii. Gândeşte-te cât de fericiţi vor fi când vor afla toate astea. Nu vor vrea să distrugem totul într-un război, pentru că, atunci când ne vom face mari, asta va fi lumea noastră. Asta e lumea noastră, Mika.
Asta e şansa noastră. Vreau să mă simt aşa mereu. Ni se părea că
avem un scop. Poate ăsta e.
— Poate, răspunse Mika.
— Trebuie să încercăm, zise ea.
Audrey stătea în faţa lui, cu ochii ei verzi strălucind de speranţă şi dorinţă, înconjuraţi de o pădure vie şi dintr-odată li se păru că ar fi putut face orice, chiar să oprească un război. Mika trase aer în piept şi plămânii i se umplură de aer curat.
— Ştii, ochii tăi sunt de culoarea frunzelor, zise el cu blândeţe. Şi părul tău are culoarea acelui cerb. Eşti ca o zână a pădurii.
— Mi-ai făcut un compliment? întrebă Audrey, uitându-se la hainele ei murdare şi rupte.
— Da, răspunse Mika, zâmbind uşor. Deci… vom opri un război.
— Da, afirmă ea cu tărie. Dar, înainte de asta, să o găsim pe sora ta.
Capitolul 52
Mika stătea în uşa lui Mal Gorman, mirosind a fum, murdar de noroi pe pantofii sport, surprins de ceea ce vedea, ceea ce era remarcabil, având în vedere ce alte lucruri văzuse în ultimele douăzeci şi patru de ore. Gorman stătea în spatele biroului lui într-un scaun de spital, care avea ceva ciudat în jurul lui, ca o ramă, ataşată
de el prin nişte tuburi şi fire care îi intrau în pielea subţire de pe mâini şi de pe piept. Aparatele ticăiau, iar pulsul lui apărea pe un ecran la care se uita din când în când pentru a se asigura că încă mai trăia. În ochii lui, văzu un ecou de frică şi asta îl făcu pe Mika să se întrebe ce se întâmplase de la ultima lor întâlnire. Era ca şi cum bătrânul găsise un monstru şi mai înfricoşător decât el însuşi, deşi Mika nu îşi imagina cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva.
Biroul lui Gorman se afla în interiorul dormitorului său şi era decorat în acelaşi stil vechi, cu lambriuri de lemn şi tablouri cu peisaje şi un birou mare din mahon. În spatele lui, valurile se aruncau în stâncile fortăreţei ca şi cum ar fi vrut să-l înşface pe bătrân prin fereastră şi fundalul părea unul potrivit pentru monstrul care îi răpise sora şi îi spusese că era moartă; persoana care păcălise mii de copii care credeau doar că participă la un joc.
— Te-ai întors, zise Gorman încet.
— Da, zise Mika. Aşa am promis.
— Îmi cer scuze că am ordonat să fii ucis, continuă Gorman, ca şi cum vorbea de ceva cu totul obişnuit, ca şi cum ar fi uitat să-i pună
zahăr în ceai lui Mika. Am crezut că ai fugit.
— Ştiu, zise Mika, stăpân pe sine. Dar nu mai contează. M-am întors, aşa cum am promis.
— Da, remarcă Gorman. Şi asta e chiar impresionant.
Gorman îl privi pe băiatul care stătea în uşă şi fu surprins. Acest mutant de doisprezece ani, dintr-un oraş de refugiaţi, supravieţuise unei mulţimi furioase, fusese urmărit de zeci de nave de luptă, păcălise roboţii care păzeau Zidul, apoi fusese doborât cu nava într-o pădure care trebuie să-i fi părut la fel de străină ca planeta Marte.
Apoi scăpase cu viaţă de roboţii-lup, care îi mâncaseră pe oamenii lui Gorman şi se întorsese la Capul Wrath până la ora unsprezece
dimineaţa, mai calm şi mai calculat decât înainte. Mika Smith era mai mult decât uimitor şi, pentru că se întorsese din partea cealaltă a Zidului, dovedise că este demn de încredere, fără îndoială.
Gorman se uită la Mika şi se simţi mândru că găsise un asemenea copil. În ciuda faptului că se tăiase tot doar cu o noapte în urmă, simţi că deţine controlul din nou şi acel sentiment îngrozitor pe care îl avusese, că era încurcat în ceva ciudat cu acel băiat şi sora lui, fu îngropat cu un sentiment de uşurare în cel mai întunecat colţ al minţii lui. Mika se întorsese şi totul era aşa cum trebuia să fie.
— Cine sunt oamenii care locuiesc în acele case? întrebă Mika.
— Intră şi stai jos, zise Gorman, arătând înspre scaunul din faţa biroului. Avem multe de discutat. Vrei ceva? Ceva de băut sau vrei să
iei micul dejun?
— Nu, mulţumesc, răspunse Mika. Nu după mâncare tânjea el în acel moment, ci după Ellie. Cârligul care îl trăgea spre ea părea să-i sfâşie inima şi încerca să nu arate durerea pe faţa lui. Apăru Ralph cu o mică tavă cu pastile Veşnicia. Mika se aşeză în faţa lui Gorman şi aşteptă ca acesta să înceapă să vorbească.
— Cei care locuiesc în acele case, zise Gorman, erau cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni din lumea de dinainte de ciumă. Ei deţineau concernele mari, iar afacerile lor produceau tot ceea ce era necesar pentru supravieţuire, adică medicamente şi hrană, tehnologie şi putere. Iar acum bineînţeles că sunt şi mai bogaţi şi mai influenţi, pentru că sunt stăpânii celei mai bune părţi a acestui pământ. Peste tot e la fel, Mika, din Franţa până în Argentina: copaci, animale, râuri, lacuri, la fel de frumoase ca în vederile vechi.
— Dar oraşele? întrebă Mika.
— Au dispărut toate, răspunse Gorman. Au fost distruse şi măturate de pe faţa pământului. Emisfera de nord arată ca acum trei mii de ani. E greu să-ţi imaginezi asta, nu-i aşa?
