prietena mea, Helen, a dispărut şi nu am putut s-o găsesc, dar înainte să plece i-am spus că mă simţeam ca şi cum aş fi fost minţit. A încercat să mă avertizeze că suntem în pericol. Voia să-mi spună un secret. Despre asta era vorba. Acum înţeleg totul. Poate că este aici, de partea asta a Zidului.
— Mă întreb dacă sora ta ştie, se gândi Audrey, privind copacii ca şi cum ar fi dispărut dacă ea şi-ar fi luat ochii de la ei.
— Ellie, zise Mika, agitat. E dimineaţă, Audrey. Ce ne facem?
Suntem în mijlocul unei păduri de partea cealaltă a Zidului! Şi, dacă
nu mă întorc şi nu-l conving pe Mal Gorman că nu l-am trădat, nu o s-o mai văd niciodată! Cum ieşim de aici?
— Nava Pod Fighter, zise Audrey, ca şi cum ar fi fost evident.
— A ars, spuse el, agitat. Nu ne e de ajutor.
— Nu asta, zise ea. Cealaltă, cea în care au venit bărbaţii.
— O, da! zise Mika, bucurându-se. Eşti un geniu!
— Ştiu, răspunse Audrey. Se ridică şi se scutură cu blândeţe ca să
nu rănească vreo vieţuitoare.
— Hai s-o găsim.
Se grăbiră, atenţi să nu calce plantele, în timp ce soarele umplea pădurea. În aer plutea polenul florilor. Frunzele noi filtrau lumina care abia săruta covorul de clopoţei. Awen mergea înainte, Mika după
el, iar Audrey imediat în urma lui; era atât de fermecată de frumuseţea din jurul ei încât nu-i trecu prin minte să-l întrebe pe Mika de unde ştie pe unde să o ia.
Ajunseră la stejarul în care atârna nava arsă.
— O, nu, zise Audrey, tristă. Uite ce i-am făcut.
Pe o parte, era acoperit de muguri şi de frunze noi, dar pe cealaltă
parte era ars, cu crengile rupte şi cu nava suspendată mai jos; o masă
neagră, fumegând. Lui Mika i se puse un nod în gât când observă un cuib de pasăre la picioarele lui, care căzuse atunci când se izbiseră ei de copac. Îngenunche şi găsi un ou printre frunze pe care îl cercetă în palmă. Era frumos; de un albastru-pal şi cu textura prăfuită, acoperit de mici pete maro. Dar în interiorul lui nu văzu nici o urmă de lumină.
— E mort, se auzi Audrey din spatele lui.
Chinuit de vină, Mika puse oul înapoi în cuib, cu blândeţe.
— Nu a fost vina noastră că ne-am prăbuşit, continuă ea.
— Ştiu, zise el. Dar asta nu-l va aduce înapoi.
O auzi respirând adânc.
— Uită-te! şopti ea.
Mika se întoarse încet şi se ridică. Aproape de ei, între doi stejari vechi, era un minunat cerb cărămiziu. Era de culoarea toamnei, un roşu bogat, cu un gât puternic, pieptul lat şi blană groasă. Îşi ţinea capul sus, semeţ, iar coarnele lui aveau nenumărate încrengături, ca
ramurile unui copac maiestuos. Era o imagine mirifică pe fundalul verde al stejarilor; Regele Pădurii; cel mai frumos animal dintotdeauna. Dar, în ciuda puterii şi frumuseţii lui, privirea îi era calmă, ca o apă liniştită, şi se uita la cei doi copii cu toată
înţelepciunea lumii, în tăcere.
Totul păru să se oprească. În jur toată natura strălucea într-o lumină caldă şi în pacea care se lăsase cei doi copii observară, pentru prima dată, că lumina curgea de la o fiinţă la alta, ca şi cum ar fi fost toate conectate: copacii, păsările, grămezile de muşchi, cerbul şi ei; lumina curgea ca un râu prin ei toţi.
Nările cerbului fremătară când inhală mirosul de navă arsă, stejar şi copii mutanţi. Dar, în loc să se îndepărteze de ei, merse mai departe pe drumul pe care şi-l propusese. Cei doi îşi ţinură respiraţia, rugându-se să nu întrerupă vraja, când trecu printre ei la trap în urma lui cu nişte căprioare şi cerbi tineri pătaţi.
— Până şi animalele adevărate ne plac, şopti Audrey, uimită, în timp ce procesiunea se pierdu în pădure.
— Ştiu că nu vrem să le facem rău, zise Mika încet.
— Lumina curge prin noi, şopti Audrey. Îşi puse mâna pe trunchiul ars al stejarului şi privi lumina care trecea din mâna ei prin scoarţă. Mă întreb de ce nu am observat până acum.
— Pe partea noastră, zise Mika, oamenii nu se ating prea des şi suntem înconjuraţi de beton şi metal, nu de copaci şi animale.
Audrey îi atinse obrazul şi zâmbi privind lumina care trecea prin degetele ei şi pielea lui.
— M-a făcut să îmi dau seama de ceva, zise ea, visătoare.
— De ce anume? întrebă Mika.
— Cât de important e că ne avem unul pe altul, răspunse ea cu simplitate. Şi cât de multe am avut de pierdut. Sunt aşa fericită aici, Mika, foarte fericită!
Mika îi atinse faţa şi privi lumina care curgea prin ei, dar nu zâmbi; în schimb, ochii lui se întunecară, trişti.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea.
