— Da, răspunse Mika.
Gorman luă o pastilă de pe tăviţă şi Mika îl privi, simţindu-se însufleţit. Bătrânul părea fericit, în ciuda aparatelor din jurul lui, şi se simţi din nou aproape de Ellie.
— Au început să plănuiască Ciuma încă de acum cincizeci de ani, continuă Gorman. Dar eu nu am ştiut de atunci, evident. Tocmai
cumpărasem o cabană de lemn în Canada. Asta s-a dovedit a fi o cheltuială inutilă. Liderii concernelor au creat o societate secretă care se numea Clubul pentru Salvarea Lumii, cu misiunea de a salva planeta. Pentru că, la vremea aia, dacă nu eram ocupaţi cu tăierea, arderea sau distrugerea naturii, o acopeream cu beton sau o bombardam. În fiecare lună, dispăreau din ce în ce mai multe păduri, precum şi specii de animale. În fiecare an, noi consumam din ce în ce mai mult, iar războaiele se înrăutăţeau, la fel şi inundaţiile provocate de încălzirea globală. Toată lumea se plângea, dar nu acţiona în nici un fel. Câţiva începuseră să folosească biciclete, alţii reciclau, iar între timp Pământul îşi dădea ultima suflare.
— Aşa că desigur că a fost o idee bună să oprească distrugerea planetei, dar, din nefericire, Clubul pentru Salvarea Lumii nu voia să
o salveze pentru toţi, o voiau numai pentru ei. Când ceva ce iei de bun dispare, devine valoros. Înţelegi? Animalele şi copacii erau ca diamantele şi perlele. Dintr-odată, cei bogaţi nu mai voiau pantofi scumpi sau genţi-unicat, voiau păsări şi copaci pentru grădinile lor.
Dar, din păcate, cei săraci care îi făcuseră bogaţi şi influenţi le stăteau în cale. Noi locuiam pe pământul pe care ei îl voiau. Aşa că s-au hotărât să scape de noi. Şi cel mai bun plan era să ne facă să ne fie frică de ceea ce ei îşi doreau; aşa că au făcut în aşa fel încât să ne fie frică de natură.
Când oamenii au văzut Ciuma la televizor, au fost îngroziţi. Întrun an de zile, toată populaţia Pământului se mutase după Zid, în timp ce pe partea cealaltă cei bogaţi făceau curat şi îşi construiau casele.
— De ce nu aţi intrat în Clubul pentru Salvarea Lumii? întrebă
Mika, gândindu-se că Mal Gorman era candidatul ideal pentru o asemenea înşelătorie.
— Am încercat, zise Gorman cu amărăciune. Ca şi mulţi alţii după
ce s-a aflat. Era un secret greu de păstrat. Dar nu intrai decât dacă
erai invitat şi ca să fii invitat trebuia să fii bogat, faimos, frumos sau folositor, iar eu nu îndeplineam nici una dintre acele condiţii. Totuşi, dacă aflai despre club, dar nu erai dorit, îţi ofereau o slujbă bună pe partea urâtă a lumii, ca să nu spui nimic.
— Deci aţi fost angajat în Guvernul de Nord pentru că aţi aflat?
— Da.
— Asta înseamnă că mulţi oameni de aici ştiu despre faptul că
Ciuma nu s-a produs de fapt?
— Destul de mulţi, răspunse Gorman. Toţi membrii guvernului ştiu. Ministrul Apărării era un hair-stylist înainte; tundea o actriţă
faimoasă când a aflat. Din păcate, a dat-o în bară, aşa că nu l-au lăsat să intre. Şeful Armatei curăţa piscine şi a auzit totul de la nişte politicieni care discutau despre asta. Nu a fost prea urât la început, de partea asta a Zidului, dar acum devine imposibil; sunt prea mulţi oameni şi nu e destul spaţiu. Nu mai putem trăi aşa, Mika. Cei din Club ne-au furat două treimi din planetă şi le vrem înapoi.
Intră o asistentă care începu să verifice tuburile şi firele care intrau şi ieşeau din Gorman, iar Mika, simţind că era un moment mai personal, se ridică şi se duse la fereastră ca să privească marea. Era confuz. Mintea îi era plină de idei şi sentimente contradictorii, iar decizia pe care o luase cu Audrey în pădure, de a opri războiul, acum i se părea naivă şi pripită. Totul era atât de complicat; o parte din el se bucura că cei de la Clubul pentru Salvarea Lumii îi păcăliseră pe toţi pentru a salva copacii şi animalele, pentru că oamenii nu aveau grijă de ele şi aproape că dispăruseră. Dar în acelaşi timp cei din Club provocaseră suferinţă miliardelor de oameni; timp de patruzeci şi trei de ani trăiseră hrănindu-se cu mâncare din mucegai şi muriseră în Umbre pentru că nu era destul loc pentru ei, în timp ce acei bogătaşi trăiau în conace înconjurate de păduri. Era ca şi cum oamenii şi natura nu mai puteau coexista şi că trebuia să se aleagă una din cele două. Dar era şi mai confuz în legătură cu sentimentele care îl încercau pentru Gorman. Acum, că bătrânul îi explicase totul atât de rezonabil, nu mai părea un monstru, părea un om care încerca să facă
lumea mai bună, pentru oameni şi pentru natură. Poate că până la urmă nu ar fi fost nevoie să aleagă. Poate că, după experienţa vieţii după Zid, oamenii ar fi regretat abuzurile asupra naturii şi, dacă
guvernul ar fi câştigat războiul, ar fi avut parte de o a doua şansă de a trăi în comuniune şi armonie.
Deşi inima şi instinctele lui Mika îl îndemnau să nu o facă, el începu să se gândească dacă nu cumva războiul era necesar. Dar nu pentru mult timp.
Asistenta plecă, şi Gorman mai ceru o pătură, pe care Ralph o
aşeză cu grijă în jurul lui. Gorman îl concedie cu un gest scurt şi îi zâmbi palid lui Mika, apoi începu să povestească versiunea lui în legătură cu războiul şi urmările lui.
— Tehnologia de care dispune inamicul este mai avansată decât a noastră, îi spuse Gorman, pentru că au păstrat cei mai buni oameni de ştiinţă şi ingineri. Au o armată puternică de animale-roboţi. Ai văzut lupii şi şoimii, dar mai au multe: chiar şi rechini care păzesc mările. Dar noi avem armata de copii şi noi bombe, zise el cu mândrie. Bombe destul de puternice ca să distrugă roboţii şi care lasă
în urmă cratere de mărimea unui teren de fotbal. Îi vom distruge pe toţi şi vom câştiga războiul în câteva luni.
„Bombe, îşi spuse Mika, bombe care lasă în urmă cratere de mărimea unui teren de fotbal.”
Încercă să calculeze câte animale-robot imense ar fi trebuit să
distrugă şi dintr-odată văzu pădurile arzând şi animale moarte peste tot.
— Iar după ce câştigăm războiul, continuă Gorman, cu o sclipire de lăcomie în ochi, noi vom fi cei care vom locui în conace. Familia ta va fi una dintre puţinele familii norocoase care va veni să locuiască de partea cealaltă a Zidului.
— Dar ceilalţi? întrebă Mika, înainte să-şi dea seama. Ce se va întâmpla cu cei din Umbre?
— Doar nu credeai că va merge toată lumea, pufni Gorman, zâmbind cu răutate. Nu-i aşa?
Mika tresări când îşi dădu seama că Guvernul de Nord nu avea de gând să ia înapoi lumea pentru cei care sufereau, o doreau tot pentru ei înşişi! Era şi mai rău decât crezuseră el şi Audrey! Pădurile aveau să
ardă şi aveau să moară copii şi animale pentru ca nişte politicieni lacomi să se mute din Turnurile Aurii în conace! Dar toţi cei din Umbre? Dar părinţii celor care aveau să moară? Ce avea să se întâmple cu copacii şi animalele?
Mika se simţi cuprins de un val de furie şi îşi coborî privirea ca să
nu vadă Gorman asta. Dar fu prea târziu, Gorman observase deja tresărirea lui şi ştia exact la ce se gândea. Pulsul îi crescu şi pe ecran se aprinse un led galben, iar pentru o clipă Mika se simţi smuls de lângă Ellie.
— Mi-ai promis că te vei întoarce şi vei face tot ceea ce îţi cer, mârâi Gorman. Cumva te-ai răzgândit?
— Nu, minţi Mika repede. Am promis că vă voi ajuta!
— Bine, zise Gorman, liniştindu-se puţin. Respiră adânc şi ledul galben se stinse de pe ecran.
