— Fir-ar să fie! zise Audrey, văzând un grup de puncte roşii în viziera ei. O formaţie de nave la vest, la doar trei sute de kilometri de noi. Au coborât mai multe nave de-ale lui Gorman din spaţiu.
— Să-i dăm drumul, zise Mika.
— Opreşte! strigă Audrey. Opreşte! Opreşte! Opreşte!
Mika opri nava brusc şi rămaseră plutind deasupra oceanului.
— Ce e? întrebă el, speriat.
— Am văzut ceva în apă, zise ea. Dă înapoi puţin.
Mika nu văzuse nimic, dar îşi aminti că Audrey vedea mai bine în întuneric cu ochii ei.
— Ce era? întrebă Mika întorcând nava.
— Nu ştiu, zise Audrey, entuziasmându-se. Dar era imens şi se rostogolise chiar la suprafaţa valurilor.
Curiozitatea fu mai mare decât dorinţa de a fi precauţi şi petrecură
un întreg minut preţios căutând obiectul ciudat din mare.
— Nu ar trebui să pierdem timpul aşa, zise Mika la un moment dat, uitându-se după oamenii lui Gorman.
— Oricum a plecat, zise Audrey, dezamăgită. Mai bine mergem.
***
— Trebuie să dorm, zise Mal Gorman. Deşi tot planul mersese prost şi tocmai dăduse ordinul ca doi dintre copiii pe care irosise săptămâni de antrenament să fie ucişi, îşi simţea ochii grei ca nişte mingi de bowling şi făcea eforturi mari să-i ţină deschişi. Era ca şi cum creierul lui nu mai putea suporta mai mult stres şi avea de gând să se ardă, ca un uscător de păr supraîncălzit.
— Doar o jumătate de oră, Ralph. Trezeşte-mă peste o jumătate de oră şi să mă anunţi ce se mai întâmplă.
Se îndreptă încet şi nesigur de la şemineu până în dormitorul lui, iar majordomul merse în spatele lui la o distanţă respectabilă, gata să-l prindă pe bătrân dacă s-ar fi întâmplat să cadă. Patul era de la antichităţi, imens, salvat dintr-o casă-muzeu pe cale să fie demolată
pentru a se construi turnuri de refugiaţi, iar Gorman părea foarte mic aşezat pe marginea lui, ca un Tom Degeţel scheletic. Îl trecu un fior rece, deschise un sertar al noptierei elegante şi scoase de acolo un cuţit cu o lamă lungă.
— Vreţi să am eu grijă de el, domnule? întrebă Ralph, uitându-se agitat la cuţit. Cred că bucătarul-şef îl caută pe la bucătărie.
— Nu, zise Gorman. Pleacă de aici!
Ralph ieşi din cameră, închizând uşa cu grijă, iar Gorman se băgă
în pat ţinând cuţitul la piept.
***
— Pământ, zise Mika, văzând o fâşie întunecată la orizont. Se apropiau repede de ea. Luna dispăruse, aşa că pentru Mika nu era decât o grămadă mare, neagră, fără forme, dar Audrey rămase uimită.
— Ce vezi? întrebă Mika, nerăbdător.
— Cred că visez, răspunse Audrey.
— Spune-mi odată, găgăuţă!
— Copaci? întrebă ea, uimită. Cel puţin arată ca nişte copaci. Pot vedea numai partea de sus, ca nişte cocoaşe şi sunt multe, foarte apropiate unele de altele.
— Vrei să spui – ca într-o pădure? întrebă Mika.
— Da, aşa ceva! răspunse Audrey. Ca în documentarele istorice.
Rămaseră tăcuţi câteva clipe.
— Dar asta nu e posibil, zise Audrey, nereuşind să accepte ceea ce vedea ca fiind adevărat. Nu mai sunt copaci. Ni s-a spus că au pierit de la otrava din timpul Ciumei.
— Ni s-au spus multe lucruri, răspunse Mika, sceptic. Că băutura Fit Mix ne face bine. Să coborâm puţin să ne uităm mai bine.
Încetini şi navigă uşor deasupra pământului întunecat şi neuniform şi când ochii i se obişnuiră cu lumina foarte slabă, inima începu să-i bată nebuneşte. Era imposibil, dar adevărat; chiar erau copaci! Putea distinge frunzele şi crengile coroanelor care se mişcară
când trecură pe lângă ele.
— Îi pot vedea, zise el, încet. Ai avut dreptate. E o pădure imensă, cât vezi cu ochii.
— Şi uite! zise Audrey. Ce-i aia de-acolo?
Puteau vedea pete de lumină la distanţă, împrăştiate ca nişte focuri aprinse prin pădure. Zburară repede într-acolo cu inimile sărindu-le din piept.
— Case! zise Mika, nevenindu-i să creadă. Case imense! Aici locuiesc oameni!
Zburară spre cea mai apropiată casă, şi Mika încetini când trecură
