pe deasupra unor porţi imense. Casa era construită în stilul castelelor franţuzeşti, cu turnuri, curţi, fântâni, grădini aranjate cu statui din gard-viu şi labirinturi şi cinci piscine, dintre care două erau pline de apă roz şi bolboroseau.
— Cum se poate aşa ceva? întrebă Audrey. Cum se poate ca aici să
fie copaci şi case, şi oameni? Se presupune că e doar praf otrăvitor!
— Nu e posibil, zise Mika, furios, dar e adevărat. Am fost minţiţi, Audrey, despre tot.
Zburară pe deasupra altei case enorme, de data asta în stil modern, ca o grămadă mare de cuburi albe, înconjurată de o grădină
frumoasă.
— Uită-te la ea, zise el, furios. Oamenii mor în Umbre pentru că
nu este destul loc, în timp ce de partea cealaltă a Zidului oamenii trăiesc în conace înconjurate de păduri!
— O, nu! strigă Audrey. Ne-au găsit oamenii lui Gorman!
Pe vizierele lor apărură grămezi de puncte roşii care zburau înspre ei din toate părţile.
— Suntem înconjuraţi, zise Audrey.
— Nu te panica, zise Mika. O să-i aşteptăm, apoi vom ţâşni în ultimul moment şi îi vom lua prin surprindere.
Cu inimile la gură aşteptară, dar tocmai când primii urmăritori se iviră la orizont, se întâmplă ceva complet neaşteptat.
— Fir-ar să fie! strigă Audrey. CE sunt alea?
Ieşiră din pădurea întunecată, cu aripile de metal arcuite, cu ghearele înainte ca şi cum ar fi vrut să prindă nava din aer, ca pe o rândunică. Erau ca nişte şoimi mari, dar de sute de ori mai mari şi mai puternici decât păsările după care fuseseră proiectaţi. La exterior, erau făcuţi din plăci flexibile de metal, impenetrabile pentru orice tip de armă, şi se mişcau cu o rapiditate şi o agilitate nemaivăzute. Mika rostogoli nava şi abia reuşi să evite o pereche de gheare de metal.
Nişte ochi roşii fulgerară, se auzi un sunet strident de furie şi apoi se auziră focurile navelor. Oamenii lui Gorman ajunseseră, iar deasupra pădurii întunecate, focurile trase de ei păreau nişte spaghete luminoase.
Mika viră strâns, tocmai când unul dintre şoimi prinse un Pod Fighter cu ciocul lui argintiu, îl muşcă pe jumătate ca pe un jeleu şi lăsă bucăţile să cadă în pădurea de dedesubt. Apoi apărură mai mulţi şoimi enormi, ridicându-se din pădure cu ajutorul aripilor lor gigantice. Mika profită de această distragere a atenţiei şi se îndepărtă
cu câţiva kilometri, stinse luminile şi se ascunse în întuneric pentru a fi martori la cea mai ciudată luptă din câte văzuseră vreodată.
Navele de luptă începură să zboare în jurul şoimilor, care se umpleau de lumină de fiecare dată când focurile ricoşau din ei. Unii dintre ei pluteau deasupra încăierării, apoi plonjau şi smulgeau navele din aer pur şi simplu, distrăgându-le cu ghearele ca pe nişte cutii de metal. Alţii se zvârcoleau în interiorul luptei, muşcând bucăţi mari din navele care treceau pe lângă ei.
— Pe lângă ei, roboţii noştri par nişte jucării, zise Mika.
— Păzesc casele, observă Audrey. Cei care locuiesc aici au şoimi roboţi imenşi care să-i apere. Săracii oameni! Şi uite ce se întâmplă cu copacii!
Priviră îngroziţi cum pădurea începu să ardă în locurile în care se prăbuşeau navele de luptă şi explodau ca nişte bombe când se izbeau de pământ. Fură atât de acaparaţi de luptă încât uitară că şi ei luau parte la ea; o navă Pod Fighter solitară se furişă în spatele lor, iar ei nici măcar nu observară. Fu o greşeală imensă – primul foc le nimici motorul, al doilea, aripa stângă, iar al treilea, aripa dreaptă. Ambele aripi izbucniră în flăcări şi, în timp ce nava avariată se îndrepta vertiginos către sol ca un Icarus negru, interiorul se umplu de un fum sufocant.
***
Gorman auzi lianele târându-se pe sub pătură ca nişte şerpi, dar, înainte să apuce să se mişte, îi prinseseră deja glezna cu uşurinţa unui anaconda. Începu să-şi ridice capul şi auzi încă două care veneau să îi apuce braţele. Luă cuţitul şi începu să taie şi să rupă, şi să strige după
Ralph să vină să-l salveze.
Ralph pregătea ceaiul în dressing. Tocmai voia să-l trezească pe Gorman. Îi auzi ţipetele, puse ceainicul jos şi alergă repede în dormitor. Primul lucru pe care îl văzu fu sânge, peste tot, pe aşternuturi, pe podea şi pe Gorman, care stătea într-o baltă de sânge şi cu cuţitul în mână. Avea tăieturi adânci pe braţe şi picioare din care sângera mult şi primul gând care îl încercă pe Ralph fu acela de uimire; cum putea un corp atât de uscat să conţină atât de mult sânge?
— Albinele pline cu polen au tăbărât asupra mâţişorilor, şopti Gorman, cu o privire pierdută. Trebuie să le opreşti!
— Da, domnule, zise Ralph, luându-i cu blândeţe cuţitul din mână.
Dar cred că ar trebui să chem doctorul mai întâi.
Gorman se trezi dintr-odată, ca şi cum sufletul i-ar fi revenit în corp.
— Am ucis băiatul, zise el. Şi aveam nevoie de el.
Capitolul 51
Nava ateriză cu botul înainte într-un stejar. Crengile mai subţiri din vârf cedară imediat, trosc, trosc, trosc, în timp ce nava arzând căzu printre ele, dar, din fericire, deşi copacul era bătrân, era puternic şi crengile de jos erau groase ca braţele unui uriaş. Nava rămase suspendată la cinci metri de pământ, prinzându-i pe Audrey şi pe Mika într-o creangă.
Mika atârnă cu capul în jos, prins în centuri, pentru câteva clipe, panicându-se, încercând să respire. Se încurcase în legăturile care îl ţineau şi plămânii îi erau plini de fum pe care nu îl putea expira.
Apoi, ca şi cum s-ar fi înecat, luă încă o gură de aer plină de fum. Nu mai respirase aer curat de prea mult timp, iar creierul şi corpul îl dureau. Simţea căldura venind de la foc, auzea copacul arzând şi, pentru a doua oară de când fusese rănit în vacanţă, era pe jumătate mort. Audrey nu zicea nimic, iar Ellie plângea. Orbit de fum, întinse mâinile în faţă şi izbi pictograma care deschidea parbrizul. Acesta porni cu greu câţiva centimetri, apoi rămase blocat din cauza denivelărilor, dar aerul intră şi Mika tuşi încontinuu, dar parcă
renăscuse. Văzu pământul dedesubtul lui, iar focurile stârnite se stingeau luminând frunzele căzute şi el se simţi ca şi cum ar fi ajuns pe o planetă extraterestră, atât era de ciudată această imagine.
Împinse parbrizul ca să-l deschidă de tot, îşi desfăcu centura şi rămase în partea din faţă a cockpitului. Nava scârţâi sub greutatea lui.
Apoi se trase în sus, peste scaunul lui, pentru a ajunge la Audrey şi îi scoase casca. Braţele îi atârnau moi cum era prinsă cu centura, iar Mika se simţea ca Peter Pan încercând să o aducă la viaţă pe Tinkerbell, ca şi cum inima lui trosnea asemenea crengilor bătrânului copac. Chipul ei palid de elf era pătat cu cenuşă de la fum şi ochii îi erau închişi. Mika o bătu cu blândeţe peste obraz, simţind pentru ea atâta dragoste încât se topea din picioare.
— Audrey! zise el. Trezeşte-te! Hei! Găgăuţă! Audrey?
Auzi zgomotul unui motor şi când privi în sus văzu Pod Fighterul care îi doborâse căutând prin pădure cu un reflector. Inima i se opri când fasciculul de lumină se opri pe ei, iar nava pluti chiar deasupra lor.
