— Vei înţelege când vei creşte. Războiul e o treabă urâtă, dar trebuie să te murdăreşti puţin dacă vrei să faci totul cum trebuie.
Dacă i-am muta pe toţi pe partea cealaltă a Zidului după ce am câştiga, totul ar fi la fel ca înainte; nu ar merita efortul. Nu sunt demni de asta, Mika. Au avut o şansă şi au ratat-o.
Inima lui Mika se umplu de tristeţe. Revăzu oul spart printre frunze, auzi din nou zgomotul mulţimii din Umbre şi simţi Capetele de Televizor stând în spatele lui, umezindu-şi buzele crăpate. Era disperat; voia să înceteze coşmarul.
Îl privi pe Gorman şi îi trecu prin minte să-l ucidă. Să îl ucidă pe monstrul care îi furase sora! Să simtă şi el durerea celor din Umbre!
Să-l facă pe acest monstru să sufere la fel cum ar fi suferit animalele asupra cărora ar fi căzut bombele! Zgomotul se înteţi în mintea lui până când încercă să iasă din spatele ochilor lui ca un demon încornorat, vrând să-l rănească pe Gorman, să-l ucidă… Dar dintr-odată Mika îl simţi pe Awen sprijinindu-se de piciorul lui şi de data asta adusese întăriri; Mika se simţi înconjurat de mii de prieteni invizibili.
Furia distruge, auzi el o şoaptă, furia aduce tristeţe. Găseşte-o pe Ellie. Ocupaţi-vă de asta împreună. Cu toţii împreună.
— Vrei să ştii de ce te-am ales pe tine? întrebă Gorman, neştiind cât de aproape fusese de moarte.
— Da, răspunse Mika.
— Roboţii uriaşi cred că voi sunteţi animale, îi explică Gorman. Tu şi ceilalţi copii mutanţi sunteţi singurii care pot să treacă dincolo de Zid şi să scape nevătămaţi.
— Ne cred animale? repetă Mika, nevenindu-i să creadă.
— Da, zise Gorman. Înainte, credeam că mutaţiile voastre au survenit din cauza poluării şi că aveaţi pur şi simplu nişte defecte, dar acum credem că sunteţi nişte hibrizi, ca nişte oameni diferiţi. Dar nu ştim nimic sigur, încă mai cercetăm.
Mika nu mai zise nimic, rămase şocat de aceste informaţii. Dar, când îşi reveni, se bucură că era diferit faţă de Gorman.
— Pentru că animalele-roboţi nu vă ucid, veţi fi nişte spioni ideali pe timpul războiului, continuă Gorman. Sarcina voastră este să
treceţi Zidul şi să adunaţi informaţii. Vei face asta pentru mine?
— Da, minţi Mika, simţind căldura prietenilor lui invizibili lângă
picioarele lui.
— Bine, zise Gorman.
— Când veţi dezvălui Secretul? întrebă Mika. Părinţii noştri vor să
ştie pentru ce luptăm.
— Nu le putem spune nimic încă, zise Gorman. Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă mâine ar afla toţi ce este de fapt de partea cealaltă a Zidului.
Mika se gândi la asta şi fu de acord fără să vrea: dacă s-ar fi aflat Secretul, consecinţele ar fi fost mai îngrozitoare decât şi-ar fi putut imagina. Când lumea şi-ar fi dat seama ce frumos era de partea cealaltă a Zidului, ar fi vrut să se întoarcă la casele lor care nu mai existau. Ar încerca să se caţere pe Zid, iar dacă ar fi avut noroc, să
treacă de roboţii Ghengis, lucru puţin probabil, Mika fu îngrozit de ceea ce li s-ar fi putut întâmpla dacă i-ar fi găsit animalele-roboţi. Îşi aminti colţii însângeraţi ai lupilor. Ar fi sfâşiaţi. Era mai bine ca lumea să nu ştie.
— Atunci ce le veţi spune? întrebă Mika. Vor vrea să ştie cu cine ne luptăm.
— Le vom spune că este un atac extraterestru, zise Gorman.
— Extratereştri? repetă Mika. Nu vor crede aşa ceva!
— Pui pariu? zise Gorman, ridicând din sprâncene. Dacă vor vedea asta la televizor…
— Chiar aşa? zise Mika, suspinând. Normal. Vor crede orice văd la televizor.
„Mai multe minciuni, îşi zise el, dezamăgit. Nu fac altceva decât să
mintă şi să distrugă.”
Se ridică de pe scaun şi se uită pe fereastră.
Gorman îl privi, gândindu-se că era perfect, şi camera se umplu de ceva ce semăna cu aerul de pădure şi linişte. Habar nu avea că Mika îl combătuse cu propriile lui arme.
— O pot vedea pe Ellie? întrebă Mika.
— Da, poţi, răspunse Gorman. De fapt, sunt atât de mulţumit de tine, încât am hotărât că vă puteţi duce amândoi pentru o noapte la părinţii voştri.
— Mulţumesc, zise Mika, cu lacrimi în ochi.
Capitolul 53
Mika o aşteptă pe Ellie în camera din vârful fortăreţei, acolo de unde el şi ceilalţi concurenţi fuseseră martori la Aurora Boreală. Cu numai câteva zile în urmă, privise panglicile unduitoare pe cer, deasupra Mării Nordului, dar părea că trecuse o veşnicie, ca şi cum se întâmplase într-o altă viaţă. Totul era schimbat: lumea în care trăia, viaţa lui, viitorul lui, dar şi el. Atinsese pământul, respirase aerul curat de pădure. Descoperise că avea locul lui într-o lume frumoasă
despre care el crezuse că dispăruse şi o găsise pe Ellie. Se plimbă prin cameră şi privi marea şi pentru un timp se simţi ca un baton cu artificii cu fitilul aprins, puţin periculos – ca şi cum atunci când ar fi intrat pe uşă el ar fi erupt, spărgând becurile, dând foc lucrurilor şi smulgând bucăţi din tavan. Apoi se simţi calm şi iubitor, ca şi cum atunci când ea ar fi intrat pe uşă el s-ar fi topit, iar ea nu ar fi găsit decât o băltoacă de iubire în mijlocul camerei. Apoi fu încercat de ambele sentimente în acelaşi timp, ca un baton cu artificii, dar în loc de scântei, era plin de dragoste.
Awen apăru şi mirosi spaţiul dintre toc şi uşă. Dintr-odată, îşi flexă
muşchii şi începu să dea din coadă.
— Vine? întrebă Mika, iar Awen se întoarse cu gura deschisă larg, ca şi cum ar fi zâmbit. Apoi Mika o auzi: alerga înspre el. Auzi o voce de bărbat.
