Nici măcar nu aveau profesori; aveau profesori desenaţi predând din nişte ecrane care se ridicau din spatele băncilor lor. Domnişoara Fowler stătea în faţă, dar singurul lucru pentru care era plătită era să
îi înveţe să tacă din gură şi să îşi facă temele.
Iarna, era aşa de frig în clasă încât îşi ţineau gecile încheiate până
sus, iar doamna Fowler îşi punea o pătură pe genunchi şi purta mănuşi fără degete şi o pălărie împopoţonată. Căldura era inaccesibilă pentru o şcoală de refugiaţi. Trebuia să te duci la o şcoală
privată dacă voiai căldură, profesori şi ferestre. Aşa că Mika fu foarte surprins când intră în clasă într-o luni dimineaţa şi găsi baloane lipite de pereţii gri şi panglici care atârnau de tavan. Culorile intense îi arseră ochii şi rămase în uşă clipind pentru câteva secunde, întrebându-se dacă nu intrase din greşeală în altă şcoală. Apoi o văzu pe doamna Fowler în faţa clasei umflând baloane. Avea panglici prinse de nasturii puloverului ei ponosit. Mika se duse la locul lui din primul rând şi se aşeză. Pe banca lui era o prăjitură pe o mică farfurie de plastic şi se uită la ea cu neîncredere în timp ce îşi trânti geanta pe podea şi îşi desfăcu geaca udă. În jurul lui colegii vorbeau entuziasmaţi, treziţi din plictiseala acută din cauza decorului de petrecere.
— Nu vă mâncaţi prăjiturile încă, spuse doamna Fowler, lipind
încă un balon de perete. Aşteptaţi să vină toată lumea!
Mika se uită la prăjitura lui. Avea literele FDT scrise cu cremă
albastră pe ea. O împinse până la marginea băncii şi închise ochii, încercând să îndepărteze valul de depresie care îl încerca de fiecare dată când venea la şcoală fără Ellie. Mersul la şcoală fusese cel mai chinuitor lucru de când ea nu mai era. Timp de câteva zile după
dispariţia ei, colegii fuseseră drăguţi şi îi spuseseră cât de rău le părea, dar nu după mult timp îţi puteai da seama că ei credeau că murise.
Prietenele lui Ellie se duseseră la ceremonia de la şcoală, plânseseră
ca nişte prostuţe, iar după două săptămâni se purtau ca şi cum ea nici nu existase vreodată.
Doamna Fowler era mai grijulie, deşi Mika se simţea jenat de atenţia ei; îl întreba tot timpul cum se mai simţea şi dădea din cap ca un preot la o înmormântare când el minţea, spunându-i că este bine.
Începuse să o ocolească, aşa că într-un final ea renunţase şi îl lăsase în pace, ceea ce îi convenea lui Mika.
Apoi începuseră bătăile de joc. În clasa lui Mika era un băiat pe nume Ruben Snaith. Era un băiat palid şi viclean care părea să aibă
lapte în loc de sânge în vene şi un nas destul de ascuţit încât să dea găuri în uşi. Ruben era popular, dar asta numai pentru că era mai bine să îi fii prieten decât duşman – îşi schimba prietenii foarte des şi era rău, se lua mereu de mutanţi.
Când un cadavru fusese găsit în apa de sub şcoală şi poliţia anunţase că este cel al lui Ellie, în loc să fie înţelegător, Ruben îl aţâţase pe Mika. Îşi strânsese prietenii, toţi cu ochi sclipitori, şi încercase să îl facă pe Mika să arate prost, pentru că nu voia să
accepte dovada că sora lui era moartă. Pentru ei nu era decât o delectare morbidă, ceva cu care să alunge plictiseala zilei la şcoală, dar pentru Mika era agonizant. La locul de joacă, se simţea ca într-o groapă plină de şerpi, în clasă, ca în bârlogul unui leu; nu se putea concentra la teme şi se simţea atât de nefericit încât nu voia să facă
altceva decât să se ducă acasă şi să se culce. Dar nici în somn nu putea fi liniştit, pentru că imediat ce închidea ochii îi ţineau companie Capetele de Televizor. Nu credea că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi, dar se înşela, pentru că un monstru din coşmarurile lui avea să devină real.
— Bun, toată lumea să fie atentă! spuse doamna Fowler, cu pieptul înainte, ca şi cum îl umflase din greşeală odată cu baloanele.
— Faceţi linişte! După cum vă puteţi da seama, avem câteva surprize pentru voi astăzi! O doamnă de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor va veni în câteva minute să vă vorbească despre un nou proiect minunat… cum se numea, da, scrie aici: În formă
mereu! citi ea de pe tableta din mâna ei.
— Veţi primi sendvişurile gratuite la prânz şi cred că şi muzică, da, muzică în timpul prânzului cât vă mâncaţi sendvişurile gratuite şi o să vă vorbească despre vitamine şi exerciţii fizice şi despre un nou joc pentru după încheierea orelor de studiu. Nu pare distractiv? Puteţi să
vă mâncaţi prăjiturile acum, cât o aşteptaţi să ajungă!
Doamna Fowler ieşi în grabă din clasă, părând tulburată, cu panglicile dansându-i în timp ce păşea, iar cei din clasă începură să îşi mănânce prăjiturile şi să vorbească animat.
Mika stătea pe Rândul Ciudaţilor, acolo unde ajungeau toţi neadaptaţii, mutanţii şi delincvenţii, chiar în faţa domnişoarei Fowler, ca să poată sta cu ochii pe ei. Aici, mai erau Roland, cel care era campion la concursul de pronunţie şi care folosea des cuvinte ca
„a indica” atunci când vorbea, Lara, ai cărei dinţi mutanţi îi făceau gura să pară că era plină de boabe de porumb, şi Garlos, care se scobea în nas şi se ştergea pe păr. Mika fusese adus în faţă, pentru că
nu mai lucra cum trebuia şi asta ar fi trebuit să fie o pedeapsă, dar el prefera să stea acolo decât lângă locul gol care fusese odată al lui Ellie. Acum, stătea lângă băiatul cel nou, Kobi Nenko, care se mutase în Barford North din Umbre. Kobi arăta ca o grămadă de haine aruncată pe un scaun, iar părul lui negru şi încâlcit îi acoperea faţa de tot. Fetelor le era frică de el, dar Mika îl plăcea pentru că era tăcut.
Ultimul lucru de care avea nevoie era să aibă grijă de băiatul cel nou; mintea lui era atât de întunecată, încât se simţea ca şi cum ar fi dat găuri în toate lucrurile la care se uita. Dar era curios în legătură cu Kobi. Se simţea tras către el, conştient că în spatele cortinei de păr negru şi încâlcit aveau loc multe procese de gândire. Gânduri care aveau să izbucnească după trei săptămâni de tăcere.
— De ce ne dau prăjituri? bolborosi Kobi prin păr şi, auzindu-l pe băiatul misterios vorbind pentru prima dată, Mika se simţi ca şi cum
soarele ieşise din nori pentru o secundă.
— Nu ştiu, răspunse Mika, uitându-se la prăjitură. Nu primim nimic de obicei, doar teme.
— Nu o vrei pe a ta? întrebă plină de speranţă fata din spatele lui Kobi. Era atât de slabă, încât braţele îi erau ca nişte crengi, iar ochii prea mari pentru faţa ei. Kobi îi dădu farfuria lui şi o privi printre şuviţele de păr cum îşi împinge prăjitura cu totul în gură, aproape fără să mestece înainte să înghită. Mika i-o dădu şi el pe a lui, iar ea procedă la fel şi cu aceasta, înfulecând-o. Mika era bucuros că nu mai avea prăjitura. Se simţea ca şi cum ar fi scăpat de ceva neplăcut.
Dintr-odată, se făcu linişte în spatele clasei; intrase cineva. Se auziră sunete de tocuri sacadate pe podeaua de beton în timp ce femeia care intrase străbătu rândurile până la biroul domnişoarei Fowler. Purta o rochie albă cu o curea albastră şi nişte pantofi negri, iar părul negru îi era strâns într-un coc în vârful capului. Avea cu ea o geantă mare, neagră, pe care o puse pe birou. Lui Mika îi aduse aminte de Marry Poppins – până când aceasta se întoarse şi îi văzu faţa: ochii îi erau spălăciţi, ca şi cum noaptea i-ar fi dat jos şi i-ar fi ţinut în clor; pielea îi era întinsă peste oasele feţei şi arăta ca hârtia înmuiată în ceai, iar buzele erau uscate şi dure. Îşi despachetă geanta şi puse un turn de pahare pe birou şi o plăcuţă cu numele ei pe care scria „Briony Slater – Asistentă În formă mereu! – Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor.” În timp ce Mika privea toate astea, i se părea că lumina devine mai slabă şi era singur în lumea lui de vis, un loc fără pereţi, doar cu un pat şi întuneric în jur. Ochii ei spălăciţi, buzele ei strânse apărură pe ecranul televizorului vechi şi, până să termine de despachetat, o văzu cum se apleacă deasupra lui în timp ce el stătea întins, rigid, pe pat. Un Cap de Televizor era în clasă. Chiar în faţa lui, cât el era treaz, în timpul zilei.
— Bună dimineaţa tuturor! strigă ea, cu zâmbetul trăgându-i de pielea pergamentoasă. Mă numesc Briony Slater şi sunt asistenta voastră pentru programul În formă mereu!
Cuvintele îi fură întâmpinate de tăcere.
Îşi netezi rochia cu mâinile ca nişte gheare.
„Nu fi prost, îşi spuse Mika. Oamenii din coşmarul tău nu există –
nu poate fi un Cap de Televizor, e imposibil.”
— Probabil vă întrebaţi de ce sunt aici! strigă asistenta, alăturându-şi palmele şi zâmbind ca şi cum ar fi fost pe cale să facă
