Helen dădu din cap.
— Ce nu îţi place la ei? întrebă ea.
— Capetele lor, răspunse Mika, începând să fie nervos. O să sune stupid.
— Încearcă.
— În loc de cap, au televizoare din acelea vechi, în genul celor care arată ca nişte cutii cu un geam în faţă, foarte mari şi grele. Par prea grele pentru umerii lor.
— Am avut şi eu unul în copilărie, spuse Helen. Era televizorul meu din dormitor. Imaginea nu se vedea deloc bine.
— Măi să fie, chiar că sunteţi bătrână, spuse Mika, dar regretă
imediat cele spuse. Scuze, nu am vrut să zic asta.
Ea râse.
— Nu-i nimic, spuse ea. Chiar sunt foarte bătrână. Deci, oamenii ăştia au feţe?
— Da, răspunse Mika. Se văd pe ecranele televizoarelor şi sunt îngrozitoare. Mă sperie. Arată ca nişte cranii cu ochi, cu pielea
întinsă, cam ca hârtia, şi uscată, fără nici un fir de păr rămas, ca mumiile egiptene fără bandaje. Încep să discute cum să mă mănânce, ca şi cum nu i-aş putea auzi, şi se ceartă, pentru că unii vor friptură la cuptor şi alţii vor enchilada5. La capul patului este Cuţitarul, care nu vorbeşte, doar plimbă cuţitul pe o piatră şi se holbează la mine – şi eu sunt foarte speriat pentru că stau acolo, încerc să mă mişc, dar nu pot. Sunt ca paralizat. Şi dintr-odată se face întuneric şi nu pot vedea altceva decât feţele lor pe ecrane. Nu mai vorbeşte nici unul, doar se uită la mine, trecându-şi limbile creţe peste buzele uscate.
— Recunoşti pe cineva? întrebă Helen. Sunt profesori sau vreunul dintre poliţiştii de când a dispărut Ellie?
— Nu, răspunse Mika, tremurând. Arată de parcă nu ar trebui să
mai fie în viaţă.
— Par genul celor care iau pastile Veşnicia, spuse Helen dezaprobator. Mi-aş dori ca acele pastile să nu fi fost inventate. Au un efect straniu asupra celor care le iau. Ca şi cum corpurile lor se agaţă
de viaţă, dar sufletele lor şi toată bunătatea dispar. Oamenii vor încerca orice numai să scape de moarte. Acum mii de ani, au încercat magia şi când asta n-a mers, s-au orientat către Dumnezeu – din cauza asta încă mai poţi auzi oameni spunând „Slavă Domnului”6
când se întâmplă ceva bun în viaţa lor. Dar când nu i-a salvat nici Dumnezeu, au renunţat la religie şi au încercat cu ştiinţa. Dar eu nu sunt de acord cu toată treaba asta cu veşnicia, cu plătitul unei averi pentru a arăta ca un schelet cu ochi. Toţi oamenii nepotriviţi au căpătat posturi importante în Guvernul de Nord după ciumă şi nu sunt înlocuiţi pentru că trăiesc atât de mult. Nu e normal şi nu merită. Cred că oamenii ar trebui să moară cu demnitate când le vine rândul. N-aş spune asta în public, totuşi nu e tocmai un punct de vedere împărtăşit de toată lumea, aşa că nu spune şi tu mai departe.
Se uită cu ghiduşie la el pe deasupra buzei ceştii.
— Bine, zise Mika, zâmbind.
— Ce îmi mai poţi spune despre Capetele de Televizor? întrebă ea.
5 Fel de mâncare mexican. (n.tr.)
6 Expresie intraductibilă, ca urmare a eliminării literii „G“ din „God“, având ca rezultat „thank odd“. (n.tr.)
— Cei mai mulţi sunt bărbaţi, deşi îmi aduc aminte de două femei.
La sfârşit, Cuţitarul înalţă cuţitul care străluceşte în lumina de la ecranele lor.
— Şi cu tine cum rămâne? întrebă Helen. Friptură sau enchilada?
— Nu ştiu. Mă trezesc gemând oribil. Mama se sperie.
— Nu mă miră, spuse Helen.
Capitolul 5
Nu era uşor să trăieşti într-un apartament micuţ în noul oraş
Barford North. Singura verdeaţă pe care o vedeau de la geam refugiaţii era mucegaiul de pe perdelele vecinilor lor. Cei mai mulţi călătoriseră mii de kilometri, lăsând în urmă soarele şi căminele lor; era ca şi cum toată populaţia lumii ar fi fost aruncată într-un bol, amestecată şi apoi răsturnată în cutii de ciment. În turnul lui Mika locuiau oameni din toate ţările; era până şi un bărbat din Mongolia, care crescuse într-un cort, şi o femeie din Peru care se născuse la o fermă de lame. Acum, toţi locuiau în apartamente identice de patru metri pătraţi şi acest trai i-a învăţat să fie răbdători. Nu avea rost să ai un acces de furie într-un apartament în care totul se rabata, pentru că
trebuia să strângi un lucru înainte să foloseşti un altul, şi nu era bine deloc să te grăbeşti, pentru că ajungeai cu sârma de rufe înfăşurată în jurul capului în loc să iei un sendviş. Trebuia să ridici patul pentru a utiliza bucătăria, apoi să ridici puţin din bucătărie pentru a folosi duşul. Acesta scârţâia şi se deforma când te urcai în el, robotul aspirator se oprea deseori, scoţând fum, mânerele de la dulapurile din bucătărie cădeau dacă strănuta cineva şi pereţii erau atât de subţiri încât îşi puteau auzi vecinii în momentele lor mai puţin graţioase.
Singurul obiect de mobilier pe care îl deţineau era canapeaua din faţa televizorului.
Dar nu avea rost să se plângă de traiul groaznic, pentru că altă
soluţie nu se găsea. Nu avea nimeni o baghetă fermecată cu care să
facă lumea frumoasă din nou. Nu putea nimeni să aducă înapoi pădurile şi câmpurile care fuseseră distruse din cauza Ciumei Animalelor şi pe măsură ce trecea timpul începuseră să se obişnuiască să trăiască în spatele Zidului, într-un iad de beton. Şi în unele privinţe viaţa era mai bună; dacă se certau, nu aveau unde să se ducă (decât dacă nu aveai chef să stai într-un hol dezolant), aşa că
oamenii se străduiau să se poarte frumos unii cu ceilalţi. Membrii familiei lui Mika nu avuseseră o ceartă ca lumea până în ziua în care el se hotărâse că cei de la şcoală voiau să îl otrăvească.
Şcoala lui Mika arăta la fel ca toate celelalte clădiri din noile oraşe construite după Ciuma Animalelor. Era o grămadă pătrată de ciment,
atinsă de rugină, umedă şi rece, susţinută de patru stâlpi acoperiţi de alge, care păreau prea subţiri ca să ţină toţi acei copii deasupra apei strânse de inundaţii. Locul de joacă era un spaţiu plin cu aer rece şi întunecat, sub clădirea principală. Holurile slab luminate miroseau a respiraţie urâtă, iar clasele aveau pereţi nevăruiţi şi podele de beton.
În clasa lui Mika nu erau ferestre adevărate; pe un perete era o serie de ecrane zgâriate care arătau imagini de pe un loc de joacă dispărut de patruzeci şi trei de ani, iar pe celălalt, un rând de postere istorice, majoritatea cu animale bolnave de ciumă, cu ochii împăienjeniţi şi cu spume la gură. Mai erau şi două imagini cu Pământul, una de dinainte de ciumă, cu pete verzi indicând pădurile tropicale şi câmpiile înverzite, iar a doua de după ciumă, care era gri deasupra Zidului pentru a reprezenta toate clădirile de beton şi galbene sub Zid, acolo unde totul era mort şi acoperit de praf otrăvitor. Dacă te năşteai printre refugiaţi, nu aveai ceva îmbucurător la care să te uiţi.
