— Nu am ştiut că este un mutant decât la o zi după ce s-a născut,
răspunse Asha. Mutaţia lui Ellie a fost mai clară – ea a avut degetele de la mâini lipite şi a fost operată la scurt timp după naştere, dar degetele lui Mika nu au fost băgate în seamă, pentru că nu le observase nimeni. Contează?
— Din punct de vedere legal ar trebui să fie trecut în registru, spuse doctorul.
— De ce? întrebă Asha. Mutaţia nu îl afectează în nici un fel, iar copiii de felul ăsta sunt abuzaţi şi trataţi ca şi cum ar fi ceva în neregulă cu ei.
— Ştiu, zise doctorul, ridicând din umeri. Dar trebuie să o faceţi, aşa e legea. Puteţi să îl înscrieţi când treceţi pe la recepţie să achitaţi factura.
Se întoarse şi se îndepărtă rapid, lăsându-i pe părinţii lui Mika să
se bucure de faptul că fiul lor era bine şi în acelaşi timp să se obişnuiască până la urmă cu ideea că acesta nu era tocmai întreg la cap.
— Nu-ţi face griji, spuse David, îmbrăţişând-o pe Asha. O să se facă bine în câteva luni. O să îl ducem să vorbească cu cineva despre Ellie, da? Şi o să încercăm să nu ne mai supărăm aşa pe el. Poate ar trebui să îl încurajăm să se apuce de vreun sport sau altceva, ca să nu mai petreacă atâta timp meditând în patul lui Ellie. Ce zici?
— Nu ştiu, suspină Asha. Ştiu doar că îl iubesc şi vreau să fie sănătos iar.
***
Trecură câteva săptămâni şi, deşi Mika fusese morocănos când începuse să se ducă la consiliera lui, Helen, ajunsese să o placă foarte mult. Se ducea la ea la apartament în fiecare miercuri, după ore. Era bătrână şi îi lua o veşnicie să deschidă uşa şi mereu rămânea fără
lapte sau înlocuitor de zahăr, sau pudră de ceai, aşa că băutura lui Mika venea mereu însoţită de o scuză şi cu ceva lipsă, dar nu asta conta. Deşi câteodată momentele cu ea erau plictisitoare – ca vizitele la bunica –, apartamentul ei, plin de cărţi vechi tipărite, plante false şi ornamente ciudate, era singurul loc în care Mika simţea că se putea destinde, pentru că Helen era singura persoană care credea că se putea ca Ellie să nu fi murit.
— Ştiu că nu ar trebui să mă credeţi, spuse el, sorbind din ceai. Ar
trebui să mă vindecaţi, nu să mă încurajaţi în nebunia mea.
— Ştiu, răspunse ea, râzând răguşită. Vrei un biscuit?
— Mă duc eu după ei dacă vreţi, se oferi el.
— Nu, aşteaptă aici, frumosule, mă descurc.
Mika o privi cum se ridică de pe canapea şi îşi târăşte picioarele până la bucătărie. Ploaia lovea în geam ca nisipul, iar singurele zgomote care se mai auzeau erau cele ale ceasornicului şi cele ale respiraţiei ei în timp ce se apleca încet să ia biscuiţii din dulap. Părea la fel de fragilă ca obiectele de porţelan pe care le avea pe rafturi, ca şi cum s-ar fi spart dacă ar fi căzut; ştia totuşi că aparenţele pot fi înşelătoare în cazul ei, că interiorul ei era dur. Arăta ca o vrăjitoare, se îmbrăca de parcă ar fi locuit pe stradă şi nu era surprinsă de nimic.
— Am coşmaruri din nou, spuse el dintr-odată.
— O, da, răspunse ea, trăgându-şi sufletul după ce se întoarse la canapea cu biscuiţii. Ceva interesant?
— Nu chiar, spuse Mika, zâmbind – îi plăcea că femeia avea simţul ei al umorului.
Helen se aşeză confortabil pe canapea, ca şi cum s-ar fi pregătit să
se uite la un film, şi îi întinse biscuiţii. Erau biscuiţi digestivi, din acelaşi pachet din care fusese servit cu o săptămână în urmă şi el ştia că sunt vechi şi probabil expiraţi de un an, dar luă unul oricum.
— Mulţumesc, spuse el şi încercă să îl mănânce fără să se strâmbe.
— Deci, o să-mi spui despre coşmaruri sau doar m-ai tachinat?
întrebă ea.
— Dacă vreţi să vă povestesc.
— Dă-i înainte, spuse ea cu entuziasm. Îmi plac poveştile horror bune.
El îşi termină biscuitul şi ea îi mai oferi unul; Mika îl luă, dar îl ţinu în poală.
— Coşmarurile sunt la fel sau diferite unele de altele? întrebă ea.
— La fel, spuse el.
— Cum începe?
Mika îşi imagină începutul coşmarului pe care îl avea în minte şi nu fu sigur că voia să îi spună. Putea simţi spaima teribilă care îl urmărea şi dimineaţa – norul negru pe care îl vedea cu colţul ochiului şi care îl însoţea la şcoală.
— Te-ai răzgândit şi nu îmi mai spui? întrebă Helen, uitându-se la el cum se joacă cu biscuitul în mână. Nu contează. Putem să vorbim despre altceva dacă vrei sau să jucăm pocher.
— Nu, vreau să vă spun, se hotărî el, întorcându-se spre ea. Doar că e îngrozitor.
— Haide, spune, m-ai făcut curioasă.
— Bine, spuse Mika. Trase aer în piept. Începe cu mine întins în pat şi e ca atunci când a trebuit să mă duc la spital pentru că mă
înecam. Mă trezesc, şi în jurul meu e o perdea verde şi îmi dau seama că am fost dezbrăcat şi că port unul dintre halatele acelea lungi care nu îţi acoperă dosul.
— O, urăsc halatele alea, spuse Helen. Foarte ruşinos, dar potrivit pentru un coşmar. Îmi cer scuze, continuă.
— Perdeaua din jurul meu începe să se mişte ca şi cum cineva vrea să o tragă, dar nu numai într-un loc, ci peste tot, perdeaua tremură şi pot vedea siluete de oameni rezemaţi de ea. Apoi perdeaua dispare dintr-odată, ca şi cum s-ar fi ridicat cortina la teatru, şi sunt înconjurat de oamenii ăştia îngrozitori, care se înghesuie în jurul patului, se împing unii pe alţii şi vor să mă vadă mai bine.
