Îşi simţea pieptul arzând şi capul începu să îi zvâcnească din cauza furiei şi urii care se intensificau, iar sunetul de animale furioase se transformă în răgetul unei singure bestii, un monstru extraordinar din mintea ei.
— Nici o sută de copii nu vor fi de-ajuns, spuse Gorman. Ai să-nţelegi într-o zi.
— Sper că nu, răspunse ea, cu duritate. Pentru că, dacă aş face-o,
ar însemna că sunt ca tine.
— Noii tăi prieteni vor vrea să vină, continuă Gorman. Se vor ruga de mine să îi primesc.
Ellie se uită la el cu ură, dorindu-şi ca el să fie mort, simţind că
toată furia şi ura se transmiteau prin ochi. Pentru câteva secunde, Gorman îi susţinu privirea cu încredere, chiar zâmbind puţin, mulţumit de sine. Nu avusese intenţia să o facă, nici nu ştia că poate, iar când Gorman se crispă şi îşi dădu capul pe spate, ea nu făcu legătura dintre privirea ei şi durerea lui. El îşi deschise gura pentru a lua aer şi corpul îi deveni rigid, ca şi cum ar fi fost electrocutat.
Umerii i se contractară şi mâinile începură să îi tremure ca şi cum era un borg defect. Apoi o dâră de sânge se ivi din una din nările lui, îşi închise gura din nou şi un sunet îngrozitor se auzi în timp ce el strânse din dinţi. Ellie îşi dădu seama că ochii ei erau atraşi ca un magnet de chipul lui şi încercă să îşi abată privirea de la el, înţelegând dintr-odată ceea ce făcea. Şi Gorman îşi dăduse seama. Putuse auzi răgetul, îi simţise mânia şi ura ca pe nişte cuţite care îi pătrundeau în creier. Fusese cea mai puternică durere pe care o simţise vreodată.
— Puneţi-i capacul! scuipă Gorman, căzând peste un poliţist care întinsese mâinile să îl prindă. Închideţi-o, repede!
Poliţistul lovi capacul cu piciorul pentru a-l închide, iar timp de câteva săptămâni Ellie nu văzu altceva decât chipul îngrozit şi palid al lui Mal Gorman.
Capitolul 4
Spitalul Barford North era o clădire de ciment atins de rugină care arăta ca o închisoare. Spre deosebire de spitalul privat din apropiere, în Oxford, nu erau flori de plastic la recepţie, nu erau covoare pe jos, nici muzică relaxantă sau asistente zâmbitoare în halate albe, curate.
În spitalul Barford North scaunele din camera de aşteptare erau zgâriate, gri şi ţintuite de podea. Nu era căldură. Automatul cu băuturi scuipa o cafea foarte slabă pentru două credite4 şi un beţiv adormit într-un colţ murmura în somn ceva despre sos de kebab.
Părinţii lui Mika aşteptau tăcuţi să primească veşti, înfofoliţi ca să
se apere de vremea rece de dimineaţă. Asha plângea, amintindu-şi cum ţipase la el cu numai câteva clipe înainte să înceapă să se înece –
se supărase pe el, nu numai pentru că îi trezise în mijlocul nopţii, dar şi pentru că nu voia să accepte că Ellie era moartă. Şi acum ar fi putut să moară şi el şi ultimele cuvinte pe care le-ar fi auzit de la ea ar fi fost de ceartă. Se simţea teribil de vinovată şi de tristă. Îşi iubea copiii atât de mult încât durerea era de nesuportat şi mai degrabă ar fi murit ea decât să trăiască în continuare fără ei.
David o strânse de mână. Nu îşi putea exprima sentimentele cu uşurinţă de faţă cu oameni străini, iar faţă de cei din spital părea calm, ca şi cum aştepta un tren, dar pe dinăuntru era sfâşiat de durere.
Trecuseră două ore de la sosirea tumultuoasă a lui Mika într-o navă-salvare până să vină un doctor să le vorbească. David şi Asha îl urmăriră pe un coridor slab luminat până în faţa camerei în care se afla Mika. Doctorul era un om scund, cu faţa gri şi ochii serioşi. Părea obosit şi nerăbdător să plece.
— Veţi fi bucuroşi să aflaţi că nu are nimic, spuse el, uitându-se la ceas. Îl puteţi lua acasă.
— Poftim? strigă Asha, la un pas de leşin din cauza şocului. Acum două ore, era aproape mort! Cum adică nu are nimic? Este imposibil!
Nu putea respira! Se îneca!
4 Înlocuitorul banilor. (n.tr.)
— Nu mă aşteptam să reacţionaţi aşa, spuse doctorul. De obicei, părinţii sunt fericiţi când le spun că starea copiilor lor este bună.
— Normal că sunt fericită, bâigui Asha, cu ochii plini de lacrimi şi confuză. Sunt doar surprinsă, părea atât de bolnav…
— Nu mai este cazul, spuse doctorul, nerăbdător. Şi-a revenit dintr-odată în timp ce îi făceam controlul şi s-a ridicat, părând dezorientat. Când l-am întrebat dacă ştie ce i se întâmplase, a bolborosit ceva de neînţeles despre apă la motor şi popcorn. Şi spune că totul pare întunecat, dar i-am făcut un set complet de analize şi pare perfect sănătos. Nu e nimic în neregulă cu ochii lui.
— Deci dumneavoastră ce credeţi că i s-a întâmplat? întrebă
David. Nu e normal ca o persoană să se înece din senin fără nici un motiv.
— Habar nu am, răspunse doctorul. Cine ştie cum funcţionează
mintea unui adolescent înainte de pubertate? Are probleme acasă sau la şcoală?
Asha şi David se uitară unul la celălalt şi se întristară.
— Da, spuse David, cu privirea în podea. Nu voia să îi spună
doctorului despre obsesia lui Mika pentru Ellie, dar simţi că nu are de ales.
— Sora lui geamănă a murit acum un an şi el refuză să accepte asta.
— Aha, spuse doctorul. Asta ar explica nişte lucruri. Gemenii împărtăşesc legături puternice – să pierzi un geamăn e ca şi cum ai pierde o parte din tine.
— Deci credeţi că totul se întâmplă doar în mintea lui? întrebă
Asha. Că a inventat toată tevatura asta cu înecatul?
— Este posibil, răspunse doctorul. Cred că ar trebui să discute cu cineva. Să se ducă la câteva şedinţe de consiliere şi să ajungă să
accepte moartea surorii lui. Este evident că nu este un băiat tocmai normal.
Îşi exprimară acordul cu strângere de inimă.
— Încă ceva, continuă doctorul. Am observat că Mika are degetele de la picioare lipite şi nu este trecut în registru ca fiind un mutant. De ce?
