— Eşti bine? îl întrebă pe Mika în timp ce îl ridică.
— Nebunule! strigă Mika, fără suflare, către Ruben, care se afla încă pe podea. Ai probleme serioase!
— Şi tu nu? zise Ruben cu un zâmbet răutăcios, fără să se uite în sus. Nu te preface că eşti perfect după ceea ce tocmai ai făcut.
Mika văzu o toaletă de partea cealaltă a holului.
— Vreau să mă spăl, îi zise el bărbatului. Era stropit pe faţă cu sângele lui Ruben şi voia să se şteargă.
— Bine, dar nu sta mult.
Mika se împletici până la toaletă cu mintea încă plină de zgomot.
Se spălă pe mâini şi pe faţă, încercând să se liniştească. Se întoarse şi îl văzu pe Awen într-un colţ, cu urechile lăsate şi coada zbătându-se de perete.
— Vino aici, îi zise Mika cu blândeţe, îngenunchind şi întinzând mâna. Dar câinele se îndepărtă şi mai mult, cu coada între picioare şi cu privirea speriată.
— Vino, Awen, îl imploră Mika. Te rog! Dar Awen se întoarse şi dispăru în perete, iar Mika se sprijini de el şi începu să plângă de ruşine.
Fumul se dispersă, fu adusă o nouă minge şi cu o jumătate de oră
după incident Mika se trezi din nou în faţa lui Ruben, purtându-se ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu era uşor; în mijlocul mesei, se afla o gaură în locul unde prima minge trecuse prin ea, iar Ruben se uita la el ca şi cum tot nu renunţase la ideea de a-l sugruma.
„Pentru Ellie, gândi Mika, respirând adânc. Faci asta pentru Ellie.”
Capitolul 39
Ultima dată când Puck mai fusese plecat de pe Regina Nordului fusese doborât într-un Pod Fighter, aproape că se înecase pe fundul unui râu şi fusese închis într-un coşciug pentru câteva ore înainte să
se trezească din nou pe navă cu acel copac de plastic drept companie.
Din punctul lui de vedere toată experienţa fusese o tortură inutilă, aşa că nu-i de mirare că, atunci când cutia lui fu încărcată în cargobot, el petrecu tot drumul ţipând de frică. Era în zona pentru mărfuri, aşa că nu putea să o vadă sau să o miroasă pe Ellie – era foarte singur şi speriat.
Ellie se duse să îl vadă de îndată ce sosiră la Capul Wrath, cu micul dejun în buzunar şi bărbatul înarmat după ea. Dar, spre nefericirea ei, descoperi că Puck avea deja un vizitator şi nu unul pe care ar fi vrut să îl vadă; Gorman era acolo şi vântura o banană lângă peretele de sticlă din faţa spaţiului în care era închis, iar Puck stătea în colţul îndepărtat, ignorându-l.
— Creatura asta este răsfăţată, mârâi Gorman, dându-i banana lui Ellie.
— Probabil nu îi este foame, i-o servi Ellie. Ţie ţi-ar plăcea să fii luat de acasă fără nici o explicaţie şi lăsat de unul singur într-un loc străin?
— Are o cameră mai mare, zise Gorman. Ce e cu el? Multe familii de refugiaţi ar fi bucuroşi să dispună de atât de mult spaţiu.
— Dacă ar fi alături de familia lui, zise Ellie, ar fi fericit.
— Nu începe din nou, zise Gorman nerăbdător. Am venit să văd cum merge mutarea şi sunt foarte ocupat, aşa că poartă-te frumos.
— Ce noroc pe mine, zise Ellie deschizând uşa de la camera lui Puck. El îi sări în braţe şi o ţinu strâns.
— Bună! zise ea, mângâindu-l pe cap. Vrei să ne jucăm ceva?
Ea privi în jurul noii camere. Peretele de sticlă permitea luminii să
intre şi chiar era mai mare decât cea de pe navă, mult mai bună
pentru jocuri, îşi dădu ea seama, pentru că nu ar mai fi trebuit să se strecoare pe sub copacul de plastic pentru a se juca cu el. Noul copac avea trunchiul în colţul din dreapta al camerei şi crengile lui albe se întindeau peste acoperiş şi pe pereţi, aşa că zona din mijloc era liberă.
Îi dădu lui Puck brioşa ei de la micul dejun, care avea alune pe ea, apoi scoase din buzunar un săculeţ cu litere. Gorman se aşeză şi îi privi prin peretele de sticlă, iar bărbatul cu arma se aşeză lângă el.
— Nu-i băga în seamă, îi şopti Ellie.
Avea o întrebare în minte şi o simţea ca pe o greutate în stomac.
Mika era acolo, îl putea simţi şi voia să ştie de ce, dar îi era teamă de răspuns. Puck îşi dădu seama că ceva nu e în regulă şi îi puse brioşa în poală după ce luase doar o gură mică şi asta o făcu să se simtă şi mai rău. Trebuia să întrebe de Mika, dacă nu pentru ea, măcar pentru Puck.
— Fratele meu este aici, zise ea încet.
— Da, zise Gorman, surprins, după o pauză.
— Pot să îl văd? întrebă ea cu ochii în lacrimi.
— Nu, răspunse el. E ocupat.
— Ce face? întrebă ea. De ce e aici?
— Fir-ai să fii! zise el, impacientat. De ce pui atâtea întrebări enervante? Nu te-ai învăţat? Ar fi trebuit să ştii până acum că nu e bine să mă enervezi. Acum taci din gură!
Ea se ridică şi se îndreptă spre el până ajunseră faţă în faţă, despărţiţi de peretele de sticlă.
— Vreau să ştiu ce se întâmplă cu fratele meu, insistă ea, uitându-se urât la el cu ochii ei întunecaţi şi neînfricaţi. Spune-mi.
