— Nu, zise el, încercând să nu tresară. Nu mă supăra, Ellie, altfel vei regreta.
Pentru câteva secunde, se simţi ca şi cum ar fi vrut să-l omoare.
Voia să îi topească fiecare os din corpul lui veşted şi mintea i se umplu de zgomot, rapid, ca un câmp care ia foc pe timp de secetă.
Era pentru a doua oară când se afla faţă în faţă cu Gorman simţindu-se aşa, dar de data asta ştia de ce era în stare şi cât de uşor ar fi putut fi. Dar bărbatul de lângă Gorman avea degetul pregătit pe trăgaci. Ar fi împuşcat-o fără să ezite sau mai rău l-ar fi împuşcat pe Puck. Pe lângă asta, ea nu voia să ucidă niciodată, nici măcar un om atât de rău. Ellie se întoarse cu spatele la el, închise ochii şi trase aer în piept până ce nu mai auzi zgomotul. Apoi, mai liniştită, se aşeză pe podea.
— Hai să ne jucăm, îi zise ea lui Puck. El se ridică puţin şi se uită
întrebător înspre săculeţul cu litere din mâna ei. Era jocul lui
preferat. Ea răsturnă literele într-o grămadă pe podea şi le risipi cu mâna pentru ca el să le poată vedea pe fiecare. Piesele erau albe, iar literele erau negre. Ea luă o gură de aer şi Puck îi studie chipul, mişcând din sprâncenele pufoase. Se concentră şi se gândi la litera
„D”, iar câteva secunde mai târziu Puck o alese cu palma lui mică, o mută puţin mai încolo şi o aşeză din nou pe podea. Apoi se duse înapoi şi aşteptă să vadă dacă avusese dreptate.
— Bine, zise Ellie. Bravo!
Ea tăcu din nou şi reîncepu jocul. Puck se uită peste litere şi alese
„I”. Gorman îi privi, frustrat şi intrigat. După mai mult de un an de analize, oamenii lui de ştiinţă tot nu îi puteau explica felul în care Ellie şi Puck comunicau. Cuvintele se grupară în propoziţii, aranjate în forma unei spirale în jurul ei, în timp ce Puck alerga de colo-colo, lucrând fericit. Ellie stătea tăcută, cu picioarele încrucişate şi ochii arzând de concentrare.
Când terminară, Gorman se ridică şi citi ceea ce scriseseră.
Din scoarţa celor bătrâni se fac fluiere pentru copii Pentru a chema cerbii care rătăcesc prin zăpadă.
M-am născut în întuneric, zice Omul Verde.
M-am născut în întuneric, zice el.
— De unde e asta? întrebă Gorman, neliniştit.
— E dintr-o poezie, zise ea. Din cartea pe care mi-ai dat-o.
— Pe care ţi-am dat-o? repetă el.
— Da, răspunse ea. Atunci când mi-ai dat jos bandajele de la ochi.
El se gândi puţin şi îşi aduse aminte.
— A, da, murmură el. Aşa am făcut.
Gorman se întoarse, şi Ellie se uită după el în timp ce se îndepărtă, ştiind că soarta fratelui ei se afla în mâinile unui om nestatornic şi imprevizibil.
Capitolul 40
După o zi întreagă în care au tot mutat obiecte cu ochii în timp ce bărbaţii se uitau la ei şi notau pe tablete, cei doisprezece finalişti primiră ceva special. Era o noapte foarte senină, aşa că fură duşi într-o cameră pe acoperişul fortăreţei pentru a privi Aurora Boreală, Luminile Nordului. Camera era mare şi goală, cu un perete de sticlă
care dădea înspre Marea Nordului. Pe o masă din spatele lor era mâncare şi toţi, în afară de Ruben, ciuguliră câte ceva, fără prea mare entuziasm, neliniştiţi şi obosiţi. Toţi simţiseră ceva la sosirea lui Ellie şi a lui Puck, ca şi cum fortăreaţa goală s-ar fi umplut de durere.
Luminile care proveneau de la Aurora Boreală arătau ca nişte panglici de mătase care se unduiau pe cerul întunecat şi Mika se gândi la mama lui pe plajă, cu briza mişcându-i sariul de vacanţă. El privi, întrebându-se dacă nu cumva îşi imagina luminile şi valurile în care se reflecta luna. În mintea lui limita dintre vis şi realitate nu mai exista de câteva săptămâni, dar, de când se luptase cu Ruben mai devreme în acea zi, se simţea ca şi cum era pe cale să dispară cu totul.
Ellie era atât de aproape de el, şi el se simţea ca un om însetat în deşert.
Când reuşi să adoarmă, visă că apele negre din Barford North crescuseră şi, în timp ce etaj cu etaj era luat de apă, canapele ponosite ieşeau pe ferestre şi putea auzi lumea strigând.
Nu se simţi mai bine când se trezi. Îşi deschise ochii şi i se făcu frică imediat. Nu era dimineaţă încă şi în întuneric văzu două discuri argintii: ochi de lup. La început, crezu că încă mai visa, apoi cineva şopti:
— Te-ai trezit?
— Nu ştiu, răspunse el.
— Mika, vreau să merg acasă!
Era Audrey. El se întinse şi îi atinse mâna ca să fie sigur, şi mâna ei era caldă şi solidă. Da, era Audrey cea reală, la capătul patului său în întuneric şi tot ce putea vedea de la ea erau retinele ochilor ei de borg care reflectau.
— Ce faci? şopti el, aruncând o privire la camera de supraveghere de pe perete. Ai putea avea probleme.
— Am avut un coşmar, şopti ea. M-am speriat.
— Vino aici, zise el şi ea se apropie de el ca să o poată lua în braţe.
Awen apăru şi îşi aşeză capul în poala ei şi, deşi numai Mika îl putea vedea, cei trei prieteni se consolară.
— Mulţumesc, zise Audrey, retrăgându-se când se simţi mai bine.
— Nu-i nimic. Du-te şi mai odihneşte-te puţin.
Fâşia de lumină de la uşă se lărgi şi se strânse când ea ieşi din cameră.
