Cine îi făcuse? De unde veneau? De ce fuseseră doisprezece copii coborâţi în groapă cu ei? Concursul devenise mai bizar cu fiecare etapă, dar acum era pe sfârşite şi nu avea timp să se gândească la câini-roboţi, doar la faptul că aveau să câştige sau nu.
— Te duci să te speli? întrebă Audrey.
— Da, răspunse Mika.
Apoi apucă un prosop şi se duse la baie să-şi bage capul sub un jet de apă rece.
Finaliştii concursului organizat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor fură duşi în apartamentul privat al lui Mal Gorman la ultimul etaj al fortăreţei pentru a lua masa pentru ultima dată
împreună. Apartamentul fusese aranjat într-un stil demodat, ca o casă veche luxoasă de dinainte de Ciumă, aşa că, atunci când uşile liftului se deschiseră, se treziră într-un hol imens cu podea de marmură. De tavanul ornat cu diferite forme turnate atârna un candelabru de cristal şi pe lângă pereţii împodobiţi cu portretele unor bărbaţi în colanţi şi cu bucle şi femei îmbrăcate în rochii care arătau ca nişte torturi se arătau scările. Copiii se adunară, speriaţi; dispăruseră trei concurenţi de dimineaţă, iar cei nouă rămaşi încă îşi mai imaginau braţe şi picioare care ieşeau printre bare şi sunetul fălcilor puternice de metal.
Fură conduşi într-o sală de mese imensă care era împodobită cu plăci de lemn de stejar. În mijlocul sălii era o masă de banchet, tot din stejar, şi fu pentru prima dată când văzură lemn adevărat. Îl atinseră, curioşi, simţindu-i căldura. O altă masă mai mică de stejar era aşezată perpendicular în capăt şi pe ea erau aşezate tacâmurile argintate şi sfeşnicele. O mulţime de lumânări erau aprinse – deşi era încă după-amiază –, iar în spatele mesei cu tacâmurile ardea un foc într-un şemineu din piatră, pe gaz. Deasupra lui era atârnat un tablou în ulei: o imagine cu Capul Wrath cu sute de ani în urmă, o oază
verde în peisajul neregulat al Scoţiei. Li se indică să se aşeze. Mai rămăseseră cinci fete şi patru băieţi. Mika îl aşteptă pe Ruben să
aleagă un scaun aproape de un capăt al mesei înainte să se aşeze în
capătul celălalt. Audrey stătea în stânga lui, cu privirea fixată pe tablou, iar Leo, în dreapta lui, lângă o fată pe nume Iman; o prezenţă
izbitoare, ca de pisică neagră, ale cărei trăsături erau la fel de elegante precum cele ale unei nave Pod Fighter. Ea îi zâmbi lui Mika, iar băiatul încercă să-i zâmbească şi el, dar nu putu. Privi flăcările pâlpâind ale lumânărilor, prevestind ceva rău.
„Aproape s-a terminat, îşi reaminti el. Eşti atât de aproape de ei acum. Şi, cu cât eşti mai aproape de ei, cu atât eşti mai aproape de Ellie.”
Dar se simţea ca şi cum ar fi aşteptat să fie ars pe rug. Ca şi cum ar fi stat lângă un foc, ştiind că va trebui să bage mâna în el pentru a o scoate pe sora lui de-acolo.
***
Gorman era aşezat pe un scaun auriu în faţa unui alt foc în dressing. Ministrul Dezvoltării Tinerilor avea camere mai mari şi mai impunătoare decât aceasta, dar camera cu dressingul cu draperii de catifea roşie şi covorul vechi era cea mai călduroasă. Cu toate astea, el tremura; nimic nu părea să fie în stare să-i alunge frigul din oase.
Costumul lui, tocmai adus de la călcat, atârna de braţul majordomului, care aştepta într-un colţ ca medicul să termine controlul lui Gorman.
— Ce am? îl întrebă Gorman pe doctor, nervos. Nu am timp să fiu bolnav, am prea multe lucruri de făcut.
— Inima vă bate neregulat, domnule, răspunse doctorul. Sunteţi stresat sau îngrijorat de ceva anume?
— Nu, se răsti Gorman. Doar că nu am dormit prea bine şi îmi este şi frig. M-am gândit că poate am prins o răceală.
— Aveţi nevoie de odihnă, îi recomandă doctorul. Poate ar fi bine să nu vă duceţi la această cină festivă.
— Nu se pune problema, zise Gorman. Eu acord premiile şi vreau să-i văd pe copii. Dă-mi o pastilă sau ceva. Şi grăbeşte-te, mai am doar câteva minute la dispoziţie.
Gorman se ridică în picioare şi îşi întinse braţele pentru ca majordomul să-i poată pune sacoul. Doctorul oftă şi începu să caute în trusa cu medicamente. Scoase din ea două pastile mari, albastre şi le lăsă lângă un pahar cu apă pe masa de lângă scaunul lui Gorman,
dar nu era sigur că aveau să fie de vreun folos. Inimile nu fuseseră
create pentru a bate timp de o sută opt ani, chiar şi cu pastile Veşnicia, iar Mal Gorman trebuia să o menajeze pe-a lui.
Când Mal Gorman părăsi camera, îşi simţi pulsul crescând ca şi cum cineva i-ar fi turat inima. Se opri pentru o clipă şi, sprijinindu-se cu o mână osoasă de balustradă, privi în josul scărilor către sala de mese, dorindu-şi să nu se fi simţit atât de tulburat de perspectiva unei cine cu câţiva copii.
„Lor le va fi frică de mine, îşi reaminti el, mie nu are de ce să-mi fie frică.”
Respiră adânc, se îndreptă de spate şi coborî scările.
***
Majordomul intră în sala de mese şi sună cu un clopoţel auriu, apoi zise:
— Vă rog să vă ridicaţi pentru Mal Gorman! Ministrul Dezvoltării Tinerilor!
Mika se ridică împreună cu ceilalţi şi privi spre uşă. Apoi, înainte să se poată abţine, i se tăie respiraţia când cel de-al doilea Cap de Televizor păşi în realitate din coşmarul lui. Dar acesta era mai înfricoşător decât asistenta nesuferită cu paharele ei de plastic, pentru că el era Cuţitarul, demonul care se ascunsese în dulapul lui Ellie şi o omorâse cu mâna lui, monstrul care îl tăiase şi zâmbise în momentul în care sângele începuse să-i curgă.
Dar nu fu singurul căruia i se tăiase respiraţia la vederea lui Mal Gorman. Era o apariţie înfricoşătoare, chiar şi pentru cei în ale căror vise nu se arătase niciodată. Arăta ca un schelet mergător după
treizeci de ani de luat pastile Veşnicia. Braţele scheletice i se iveau din mânecile sacoului, iar ochii se vedeau ieşind dintr-un craniu acoperit de o piele ca pergamentul. Pe cap mai avea câteva fire de păr, dar păreau uscate, ca şi cum a fi crescut la marginea unui deşert.
Audrey îi apucă mâna lui Mika şi un fior îi trecu pe amândoi ca un val.
— E atât de ciudat, şopti ea. Vreau să merg acasă.
Gorman păşi către capul mesei şi un chelner îi trase scaunul. Se aşeză privindu-i pe cei nouă copii ca pe nişte bijuterii de colecţie pe care tocmai le admira dintr-o cutie. Dar în privirea lui nu era nici
urmă de dragoste, doar o sclipire rece, pentru că nu le aprecia frumuseţea, ci doar valoarea.
Mika se uita în jos, revenindu-şi încă după şocul cauzat de apariţia lui Gorman, în timp ce el era treaz. Îl visase pe acest om luni de zile…
dar cum era posibil, dacă nu se întâlniseră niciodată? Mal Gorman, Ministrul Departamentului pentru Dezvoltarea Tinerilor, fusese în dulapul lui Ellie, cu un pahar plin de păianjeni în mână. Era prea ciudat pentru a fi pus în cuvinte, dar nu o putea nega, trăsăturile bătrânului era gravate în gândul lui la fel de puternic precum cele ale părinţilor lui. Dar nu numai apariţia lui Mal Gorman avea să fie un şoc pentru Mika. Majordomul sună iarăşi din clopoţel şi alţi unsprezece oameni ieşiră din coşmarul lui şi i se alăturară lui Mal Gorman la masă.
Fură anunţaţi ca fiind politicieni implicaţi în Proiectul pentru Dezvoltarea Tinerilor, dar Mika nu ştia nimic despre politică, tot ce ştia era că acei monştri cu piele pergamentoasă şi ochi bulbucaţi petrecuseră luni întregi discutând cum să-l mănânce, iar acum se aflau la aceeaşi masă cu el, aranjându-şi şervetele sub bărbii.
