Chelnerii se mişcau graţios în jurul sălii de mese, aşezând platouri argintate imense pe masă şi, deşi Mika fu uşurat să vadă că el nu se afla în meniu, fu o cină tensionată; Capetele de Televizor îmbucau şi dădeau pe gât, şi se holbau la Analişti cu buzele murdare de sos, în timp ce copiii tremurau şi îşi doreau ca totul să se termine cât mai repede. Fură foarte uşuraţi când, după al doilea fel, Mal Gorman se ridică în picioare pentru a anunţa câştigătorii.
— Voi anunţa câştigătorii înainte de desert, zise Gorman. Aşa poate că unii dintre voi vor şi vrea să-l mănânce.
Gura lui se întinse într-un zâmbet, dar ochii îi rămaseră la fel de reci. Nimeni nu râse la comentariul lui. Mika abia mai putea respira de frică şi de nerăbdare.
„Nu-mi vine să cred că fac asta, îşi zise el. Chiar îmi doresc să
câştig un concurs organizat de Capetele de Televizor.”
— Dar mai întâi, zise el, aş vrea să vă spun câtă plăcere îmi face prezenţa voastră aici. Acest concurs a reprezentat o călătorie de cunoaştere pentru noi toţi şi ne-aţi întrecut aşteptările, bravo tuturor!
Capetele de Televizor zâmbiră şi îşi arătară acordul printr-un semn
al capului, ridicându-şi paharele.
— Toţi aveţi un viitor măreţ înaintea voastră, continuă Gorman, indiferent dacă aţi câştigat sau nu astăzi, aşa că nu fiţi dezamăgiţi dacă numele nu vă este strigat. Cu toţii veţi fi răsplătiţi pentru efortul depus. Dar acum voi anunţa câştigătorii, aşa că vă rog să vă ridicaţi când vă auziţi numele.
— Iman!
Fata care semăna cu o pisică se ridică, iar Capetele de Televizor aplaudară.
— Santos!
Un băiat slab, neastâmpărat, ras în cap şi cu ochelari de modă
veche se ridică.
— Leo!
Băiatul-Leu.
Se ridică în picioare cu o privire calmă şi un zâmbet discret.
— Colette!
O franţuzoaică se ridică, zâmbind de după grămada de păr castaniu.
— Audrey!
Mika o împinse cu cotul, iar ea îl privi ca şi cum ar fi avut un vultur pe cap.
— Eu? zise ea.
— Da, tu, găgăuţă, şopti Mika.
— Eu? repetă ea, uitându-se la Mal Gorman.
— Da, zise el. Doar dacă nu mai este vreo altă Audrey care se ascunde sub masă.
Ochii ei străluciră de bucurie când se ridică, iar cei de la masă îşi împreunară mâinile scheletice pentru a aplauda.
— Tu eşti următorul, îi şopti ea lui Mika.
Cinci dintre concurenţi erau în picioare, iar ceilalţi erau aşezaţi pe scaune. Mal Gorman făcu o pauză şi camera rămase înţepenită ca într-o poză. Dar pauza nu avea ca scop crearea unui efect dramatic, Gorman era încă nesigur în legătură cu alegerea ultimului câştigător.
Îi luase mult timp să se hotărască asupra ultimului copil. Trebuise să
aleagă între doi dintre cei mai talentaţi copii, pentru că ştia că dacă îi alegea pe amândoi, nu ar fi fost în stare să-i controleze. În ziua
anterioară, acei doi copii făcuseră o gaură într-o masă cu o bilă
arzând şi încercaseră să se omoare unul pe altul. Ruben Snaith şi Mika Smith erau incredibil de puternici, dar, dacă ar fi rămas amândoi, ar fi cauzat probleme încontinuu, ca doi câini care s-ar fi luptat pentru a fi capul haitei. Când era în dressing, Gorman încercase să ia o hotărâre bazată pe argumente logice, pe rezultatele testelor, dar nu putu să nu ia în considerare amintirea lui Mika. Din cauza lui, Mika Smith, de fiecare dată când se uita în oglindă, se vedea cu un televizor în loc de cap. Cum ar fi putut să-l păstreze pe acel băiat prin preajmă când visase aşa ceva? apoi trebuia să o ia şi pe sora lui, Ellie, în considerare. Ochii ei întunecaţi aproape că îl uciseseră. Acele clipe din Umbre fuseseră cele mai dureroase şi mai îngrozitoare din viaţa lui şi, deşi îşi reamintea constant că nu sunt decât nişte copii, nu voia doi ca Ellie, inima lui nu ar fi rezistat.
Gorman se uitase intens în focul din dressing şi hotărâse că, deşi Mika Smith avusese cele mai bune rezultate la teste, ultimul câştigător al concursului, ultimul ales avea să fie Ruben Snaith.
Dar asta fusese înainte ca Gorman să-l vadă pe Ruben Snaith. Era un băiat cu un aspect foarte special. În tăcerea care se lăsase, Ruben se uita urât la Gorman cu un zâmbet malefic pe buze şi pumnii încleştaţi deasupra mesei, ca şi cum l-ar fi ameninţat, insistând ca numele lui să fie strigat. Arăta ca un şobolan scos din clor – îşi zisese Gorman –, nasul îi era prea ascuţit, pielea prea albă, ca şi cum i-ar fi curs lapte prin vene în loc de sânge; nu, nu lapte, ceva mai otrăvitor de-atât, ca veninul de şarpe, alb şi vâscos. În schimb, Mika Smith, care stătea în celălalt Colţ al mesei, părea modest, lucid şi calm.
Ce ar fi trebuit să facă? Oare se îngrijorase mai mult decât ar fi trebuit în privinţa lui Mika? Până la urmă, nu erau decât nişte vise. Îşi aminti că oamenii lui îi spuseseră că Mika muncea din greu şi că
părea mai uşor de controlat decât sora lui. Mai uşor de controlat…
Inima lui Gorman începu să bată mai încet, apoi din nou mai tare, ca şi cum nu se putea hotărî dacă să se oprească de tot sau să bată
atât de tare încât să explodeze. Toţi îl priveau şi liniştea era ucigătoare.
— Ultimul câştigător este… Mika Smith.
Mika reuşi cumva să se ridice în picioare, ştiind că Gorman îl
