mare şi slab luminată. Fu şocat la vederea ei, ca şi când s-ar fi trezit în timp ce mergea în somn. Uitase cu totul de concurs, toate sentimentele şi gândurile lui rămăseseră în acel coridor alături de sora lui şi îşi dădu seama că trebuia să revină la realitate sau avea să
dea de necazuri.
Groapa era un cub cu latura de cinci metri, căptuşită cu plăci de metal bătătorit, şi arăta de parcă fusese construită pentru a ţine în frâu un velociraptor sau poate chiar mai mulţi velociraptori fioroşi –
grilajele de la lumini erau strâmbe, iar podeaua era crăpată în unele zone. Se intra pe o uşă mare de oţel, care avea vreo trei metri înălţime şi era atât de strâmbă încât părea că de cealaltă parte explodase o bombă. Apărură doi bărbaţi în armură cu căşti de protecţie negre, iar bărbatul care venise cu Mika plecă imediat, ca şi cum ar fi vrut să se îndepărteze cât mai repede de acel loc. Mika privi în sus şi văzu patru camere de supraveghere îndreptate înspre groapă, iar la dreapta lui găsi o cuşcă în care ar fi intrat un om, legată cu un lanţ. Deasupra ei, în tavan, era o deschizătură lungă, pe unde se manevra cuşca în sus şi-n jos. Nu era nevoie de multe explicaţii pentru ca el să-şi dea seama ce avea să se întâmple.
— Ce vrei să fac? întrebă Mika, încercând să controleze groaza care îi pusese stăpânire pe minte şi simţuri.
— Rămâi calm, îl sfătui unul din bărbaţi. Asta e cel mai important.
Dacă te miros că îţi este frică, nu e de bine.
— Cine să miroasă? întrebă Mika, privind în jos, în groapă. Auzi ceva greu izbindu-se de uşă şi înghiţi cu greu când în ea apăru o altă
adâncitură. Orice se afla în spatele acelei uşi voia cu disperare să iasă.
Bărbatul scoase o legătură pentru ochi din buzunar şi Mika blestemă
printre dinţi în timp ce i-o legă în jurul capului.
„Ce bine că părinţii mei nu mă pot vedea acum, îşi zise el, îngrozit.
Mama ar muri de frică. Ce cred că vor afla dacă îmi fac asta?”
Respiră adânc.
„Nu mă vor ucide, îşi zise el. Care ar fi rostul?”
Legătura era strânsă şi nu putea vedea nimic. Putea simţi cum braţele bărbaţilor îl ghidară înspre cuşcă şi intră în ea. Singura parte solidă era baza. Mika îi ascultă în timp ce încuiară uşa cu mai multe lacăte.
— Nu pot ajunge la tine, zise unul dintre bărbaţi, dacă îţi ţii braţele şi picioarele în interiorul cuştii. Orice s-ar întâmpla, nu scoate nimic, nici măcar un deget, din cuşcă, ai înţeles?
— Da, răspunse Mika tremurând.
— Putem să vindecăm răni şi vânătăi, dar nu putem să facem să-ţi crească braţe sau picioare noi.
— Bine, zise Mika, simţindu-se ca şi cum înţelesese mesajul de prima dată.
Cuşca începu să se mişte şi Mika se ghemui, cu mâinile pe podea, pentru a-şi menţine echilibrul în timp ce se legăna. Jos, în groapă, auzi sunetul încuietorilor când lacătele uşii de metal se deschiseră cu greu şi creaturile fură eliberate. Mika îşi putea da seama după sunetul paşilor lor pe podeaua de ciment că erau mai multe, alergând în cerc dedesubtul lui. Sunetele pe care le scoteau erau metalice, grele, ca un zumzet şi Mika îşi dădu seama că erau un fel de borgi. Auzi un mârâit, nu foarte tare, dar atât de feroce încât se simţi străpuns de el, însă ăsta era doar începutul; în câteva secunde, îşi dădură seama că el era deasupra lor şi se lansară într-o frenezie de sărituri. Mârâind, se aruncau în aer cu dinţii de metal încercând să muşte din cuşcă şi imaginile care îi inundară mintea erau cu piele perforată şi sânge ţâşnind, urme de metal şi ochi roşii, malefici. Cuşca se mişcă şi se înclină dintr-odată când una reuşi s-o agaţe cu dinţii de o parte, iar Mika începu să alunece. Încercă disperat să se apuce de partea cealaltă, apoi îşi aminti că nu era bine să îşi scoată degetele în afară.
Creatura trăgea cu gura şi toată greutatea corpului de laterala cuştii, iar Mika aluneca spre ea. Pentru câteva clipe, fu paralizat de frică.
Orb şi neajutorat, îşi dădu drumul şi piciorul lui ieşi printre bare pe lângă fălcile fioroase ale bestiei. Instinctul de supravieţuire îl trezi şi Mika strigă de frică şi îşi retrase piciorul şi, din fericire, în acelaşi timp cuşca se izbi de podeaua de ciment, iar din cauza impactului creatura o scăpă. Mika rămase întins pe podea, gâfâind. Apoi se lăsă o linişte ciudată, având în vedere nebunia din ultimele minute. Îşi înălţă capul şi încercă să-şi dea seama ce se întâmpla în exteriorul cuştii. Le putea auzi paşii metalici. Mergeau în jurul lui, cu mişcări lente, şi Mika se întrebă ce ar fi trebuit să se întâmple, la ce se aşteptau oamenii din spatele camerelor de supraveghere. Cât îşi dorea să poată vedea. Voia să ştie unde erau, le auzea mirosindu-l printre bare şi era groaznic să le poată auzi, dar nu le putea vedea. Se ridică şi se concentră, încercând să-şi formeze o imagine în minte după sunetele pe care le auzea. Erau ca nişte câini, era destul de sigur de asta din cauza sunetelor pe care le scoteau, dar erau enorme, cel puţin la fel de înalte ca el, dacă nu mai înalte. Acum, se mişcau leneşe, iar paşii lor păreau relaxaţi. Pe una o auzi aşezându-se lângă
el, oftând prelung şi celelalte făcură la fel, rezemându-se de pereţii cuştii. Mika simţi imboldul de a le atinge, dar tocmai când degetele îi trecură printre bare, unul dintre bărbaţii de deasupra lui strigă furios la el:
— Hei! Nu ai minte! Nu face asta! E destul, ridicaţi-l!
Lanţul smuci cuşca şi Mika o simţi înălţându-se.
Capitolul 42
Mika plecă de-acolo simţindu-se ca şi cum împinsese un bolovan pe un munte şi când ajunse înapoi în camera lui adormi instantaneu, de parcă cineva l-ar fi scos din priză în momentul în care se întinse în pat. Se trezi înfrigurat şi când deschise ochii văzu ace de lumină.
Awen era aproape, lingându-i mâna şi el îi mângâie urechile catifelate şi ascultă frunzele foşnind. Apoi în depărtare auzi un sunet ca al unei ciocănitoare sau al unui ciocan şi într-un final îşi dădu seama că
cineva ciocănea la uşă. Awen se sperie şi plecă, iar când Mika deschise ochii o văzu pe Audrey care se tot fâţâia la uşă ca un drăcuşor neastâmpărat, de parcă în timp ce el dormise ea băuse energie. Avea o vânătaie pe obraz.
— Arăţi groaznic, zise ea. Faţa ta este ca o bucată de carne de rezervor.
— Mulţumesc, răspunse el. Nici tu nu arăţi prea bine.
Ea sări pe patul lui, iar Mika se uită în oglinda de pe birou. Ochii îi erau umflaţi, pe obraz avea urme roşii de la pernă, iar vânătăile de pe gât se accentuaseră.
— Ai face bine să-ţi dai cu nişte apă rece pe faţă, zise ea. Un bărbat ne-a anunţat că trebuie să fim la cina de acordare a premiilor într-un minut. Vom afla cine a câştigat.
— Cred că am nevoie de ceva mai mult decât apă rece, zise Mika, încruntându-se la propriul chip din oglindă.
— Nu avem timp pentru un transplant de cap, zise ea.
Amândoi tăcură pentru câteva clipe, conştienţi de faptul că se aflau într-o balanţă şi în tăcere simţiră fortăreaţa, aşteptând.
— Nu-mi place locul ăsta, zise Audrey tulburată. Mă bucur că ne întoarcem acasă curând. De ce crezi că ne-au băgat în gaura aia?
Mika ridică din umeri şi se uită cu subînţeles către camerele de supraveghere pentru a-i reaminti că erau ascultaţi. Ea tăcu din nou şi amândoi se gândiră la experienţele lor din groapă. Crescuseră într-o lume în care feluriţi roboţi făceau tot felul de lucruri pentru ei: aspiratoarele-robot de la ei de-acasă, borgii Ghengis de pe Zid, animalele-robot pe care le văzuseră în vacanţă, dar toţi aceşti roboţi aveau ceva în comun – aveau la fel de mult creier şi suflet ca un
prăjitor de pâine. Puteai să apeşi un buton şi să-i opreşti şi nu şi-ar fi dat seama. Dar aceşti roboţi-câini păreau speciali; felul în care se mişcau şi se purtau părea real într-un fel, ca şi cum ar fi avut viaţă.
