Scott oftă, iar când vorbi din nou, o făcu pe un ton obosit. Puțin înfrânt.
— S-ar putea. Dar hai să așteptăm până mâine, să vedem ce o să se întâmple. Și ce are de gând să spună. Ce părere ți-ai făcut când i-ai luat interviu?
— Era… era o simplă vecină. O bătrânică. Puțin singuratică. Îi plăcea să
stea la taclale. Îi plăcea să spună povești.
— O bătrână căreia îi place să spună povești, mormăi Scott. Să sperăm că
n-o să fie nimic mai mult de atât.
Pete o urmări pe Gobek îndreptându-se spre boxa martorilor. Păru să îi ia o veșnicie să ajungă acolo. În cele din urmă, urcă treptele și jură să spună
adevărul, după care se așeză în scaunul micuț, silueta ei rotundă scoțând și mai mult în evidență colțurile ascuțite ale suprafeței de lemn.
Își ținu geanta în poala rochiei înflorate, protejându-se de bărbații care stăteau cu ochii pe ea. Avea mâinile încleștate pe lanțul genții, cu pumnii la vedere, de parcă era gata să sară la atac.
Pete ridică privirea spre Ruth și văzu prea puțin interes din partea ei.
Poate doar o fărâmă de curiozitate. Era mai atentă la Lou Gallagher. Nu-și VP - 209
luă ochii de la Lou până ce acesta nu ridică privirea, iar în clipa aceea îi aruncă un zâmbet agitat. El îi zâmbi și de-abia atunci păru să se relaxeze.
Pete își aminti de chipul ei de la restaurant, atunci când Beckman îi spusese că se muta înapoi acasă. Își aminti de glasul ei îndurerat în clipa în care Salcito o trădase în sala de judecată. Lou Gallagher era tot ce-i mai rămăsese.
Hirsch își aranjă cravata, se ridică în picioare și își drese glasul. Aruncă o privire în jurul lui, după care își îndreptă atenția asupra juraților. Îi făcea plăcere situația asta, își dădu Pete seama. Așteptase de mult momentul acesta.
Începu să vorbească stând cu fața la martor:
— Vă rog să vă prezentați și să ne spuneți la ce adresă locuiți.
Doamna Gobek se încruntă. Își duse degetul la pieptul ei mare și aruncă o privire în jurul ei.
— Cine? Eu?
Hirsch se apropie de ea, ascunzându-și cumva nerăbdarea sub masca unui zâmbet charismatic. Încuviință, iar femeia se însenină la față. Îi zâmbi la rândul ei.
— Mă numesc Helena Elzbieta Gobek. Numele meu de domnișoară era Wachowiak. M-am născut în Elblag, Polonia, pe 19 ianuarie 1917. Locuiesc la 72nd Road, nr. 44, Queens, New York.
Vorbi pe un ritm alert, lovind cu mâna pe genunchi, fără să-și dea seama.
Și, pe când spunea detaliile vieții sale, auzi câteva râsete în sala de judecată.
Pete o văzu ridicând privirea să vadă mai bine, observă faptul că atenția din partea publicului o bucură și le zâmbi tuturor. După care se aplecă mai în față, cu geanta în mână, așteptând următoarea întrebare.
— De cât timp locuiți la această adresă, doamnă Gobek?
— Eu și soțul meu ne-am mutat acolo în septembrie 1946. De când ne-am căsătorit. Anul acesta se împlinesc douăzeci și unu de ani de atunci.
— Așadar, mi s-ar părea corect să presupunem că vă cunoașteți zona destul de bine, nu-i așa?
Doamna Gobek dădu ușor din cap și spuse pe un ton serios:
— Nu știu dacă ar fi neapărat corect, domnule Hirsch. Dar e adevărat. E
adevărat că îmi cunosc bine zona.
Urmă un nou val de râsete, de data aceasta puțin mai zgomotoase.
Doamna Gobek ridică privirea spre băncile de oameni. Se înroși în obraji și păru tare încântată.
— Iar pe inculpată? De cât timp o cunoașteți pe doamna Malone?
Lena Gobek se uită la Ruth pentru prima oară și dintr-odată i se schimbă
expresia de pe chip.
VP - 210
— O cunosc pe doamna Malone de vreo trei sau patru ani.
Șoapta lui Ruth se auzi suficient de tare cât judecătorul să se uite urât la ea.
— Nu știu cine e femeia asta!
Scott îi făcu semn să tacă. Îi puse mâna pe braț.
Hirsch se întoarse cu fața spre jurați și vorbi pe un ton calm. Empatic.
