— De vreo trei sau patru ani. De dinainte de moartea copiilor.
Apoi se întoarse din nou cu fața spre doamna Gobek.
— Și cum ați cunoscut-o pe doamna Malone?
— Ne-am întâlnit la salonul de înfrumusețare de pe Ascan, colț cu Queens Boulevard. Doamna Malone se duce acolo o dată pe săptămână ca să-și aranjeze părul și să-și facă manichiura. Am început și eu să merg la salon.
Pete se uită lung la Ruth, care se holba la Lena Gobek.
— Vă referiți la Dolly’s Parlor de pe Queens Boulevard, nr. 368?
Doamna Gobek încuviință.
— Doamnă Gobek, vă rog să răspundeți la microfon.
Se uită spre tânăra blonduță care stătea lângă boxa martorilor, care își plimba degetele în viteză la mașina de scris. Se apropie de microfon și spuse:
— Da, la Dolly’s Parlor.
— Și când s-a întâmplat asta? Când ați început să mergeți la salon?
— În 1963. La final de octombrie.
— Cum puteți să fiți atât de sigură, doamnă Gobek?
— Merg în fiecare săptămână. Și eram acolo pentru a treia sau a patra oară atunci când președintele Kennedy a fost împușcat. Toată lumea își amintește unde era în ziua respectivă. Toată lumea vorbea despre sărmana doamnă Kennedy. Despre sângele de pe rochia ei. Despre bărbatul care l-a împușcat pe președinte de la fereastră.
— V-ați mai întâlnit cu doamna Malone și altundeva în afară de salon?
— Da, ne-am mai întâlnit la magazin. Obișnuiam să ne facem amândouă
cumpărăturile marțea și vinerea după-amiaza. Ne întâlneam adesea la magazin și o salutam.
Ruth tresări. Se încruntă și scutură din cap.
— Și v-ați mai întâlnit undeva?
— Ah, da. Peste tot prin cartier. Ne întâlneam pe stradă, uneori prin parc.
Cel mai adesea cu copiii ei. Niște copii așa drăguți. Politicoși.
— Îi recunoașteți pe cei mici?
Doamna Gobek ridică privirea spre fotografiile mari cu cei doi copii, lipite pe panou, iar jurații îi urmăriră privirea.
— Da. Îi știam pe micul Frankie și pe sora lui. Doamna Malone o striga mereu Cin.
VP - 211
Pete o văzu pe Ruth făcându-se albă la față.
Hirsch se întoarse cu fața spre juriu.
— Așadar, o cunoașteți destul de bine pe doamna Malone, nu-i așa, doamnă Gobek? Ați ajuns s-o cunoașteți în toți acești ani?
— Ah, da. Cu siguranță.
— Foarte bine. Mulțumesc. Să ne îndreptăm atenția spre noaptea de 13
iulie 1965. Vă rog să ne spuneți tot ce vă amintiți despre noaptea aceea. În cuvintele dumneavoastră.
Pete o văzu așezându-se confortabil în scaun. Cu siguranță citise o grămadă de informații în ziare despre ancheta aceasta, auzise atât de multe lucruri de la familie, de la vecini, de la străini. Cum să-și mai găsească
propriile ei cuvinte?
Doamna Gobek își mută privirea de la Hirsch la jurați. La judecător. Și înapoi la Hirsch.
El îi făcu semn să vorbească, iar ea începu, mai temătoare la început.
— Era o noapte călduroasă. Foarte călduroasă. Nu puteam să dorm, așa că
m-am ridicat să… să mă duc la toaletă. Și să beau niște apă.
— Și ce s-a întâmplat?
Hirsch o dirija încetișor, dar Pete simți nerăbdarea din glasul lui. Voia să
treacă odată la subiect. Avea deja apă-n gură.
