Așteptă până dădură colțul, după care se ridică, încercând să-și dea seama unde mai auzise numele acela. Zece minute mai târziu, după ce dădu o tură prin cartier, își aminti. Îi dădu aprodului un bilețel pentru Scott, în care îl ruga să-i dea un telefon, după care se duse la mașină.
Odată ajuns acasă, își scoase toate notițele și începu să le răsfoiască până
ce o găsi. Își citi notițele și porni caseta cu interviul pe care îl înregistrase cu ea. Lena Gobek era o simplă vecină. Nimeni important.
După care începu să-și amintească și lăsă caseta să meargă până la capăt.
Își aminti un apartament micuț, cu draperiile trase la geam. O față de masă din dantelă, o comodă, o păpușă îmbrăcată într-un costumaș frumos, așezată pe scaunul din colț.
Își aminti o femeie corpolentă, cu un puternic accent polonez, cu păr roșcat, o rochie largă și picioare umflate în papucii de casă. Îl servise cu ceai și îl obligase să mănânce prăjitura ei cu semințe, care i se lipise de cerul gurii.
Îi vorbise mult despre soțul ei. Îi povestise că se cunoscuseră după război, la restaurantul tatălui ei.
— Era brunet, avea părul ondulat și o privire serioasă. Semăna cu Gregory Peck.
Îi povestise cum soțul ei o curtase, că era un bărbat romantic. Vorbise despre el cu zâmbetul pe buze. Își trecuse degetele pe gât, pe claviculă.
VP - 206
— Am avut o nuntă superbă, domnule Wonicke. Ăsta e albumul de la nuntă – vezi? Asta a fost rochia mea. Și tortul. În poza asta sunt mama și sora mea. Iar masa de la restaurantul tatălui meu după ceremonia religioasă a fost minunată. Poate nu chiar cum ar fi putut să fie înainte de război, dar nimic n-a mai fost la fel după război. Toată lumea se descurca așa cum putea mai bine: asta spuneau la radio. Adevărul e că eu și Paul nu eram cu nimic mai diferiți decât Joan Fontaine și William Dozier. Și am avut șampanie – ah, asta chiar a fost frumos! A reușit el cumva, tata. Nu mai băusem niciodată
șampanie până atunci – o văzusem doar în filme. M-am simțit ca Myrna Loy.
După care ne-am mutat în apartamentul ăsta. În septembrie. Septembrie 1946. Paul mergea la lucru, iar eu mă ocupam de casă. Și am tot așteptat să
avem copii, dar Domnul a hotărât să nu ne binecuvânteze cu niciun prunc, așa că ne-am împăcat cu voia Lui. Nu a fost deloc ușor. Deloc ușor. Dar ne-am descurcat cum am putut și noi mai bine. N-am avut încotro. M-am dus în lume și m-am angajat. Am fost vânzătoare la Saks. Știi magazinul Saks? De pe Fifth Avenue? Ah, ce mi-a plăcut să lucrez acolo! Oameni eleganți, bogați.
Femei care veneau să-și cumpere haine frumoase, bijuterii. Bagaje fine ca pielea catifelată. Veneau cu câinii lor micuți, câini drăgălași cu zgărzi strălucitoare și aveau genți și pantofi scumpi. Cheltuiau o grămadă de bani din contul soților lor, la fel ca mine când mergeam să cumpăr lapte la magazinul din colț. Nu mă credea nimeni când le ziceam. Paul râdea de mine și făcea glume că are și el un cont pentru mine la magazin, dar nimeni nu mă
credea când le spuneam câți bani cheltuiau femeile astea.
Stăteam la casă și îmi dădeau lucrurile pe care voiau să și le cumpere: rujuri, brățări, portofele. Produsele mai mari urmau să fie livrate sau trimiteau o mașină după ele. Le împachetam cosmeticele și bijuteriile în hârtie frumoasă, iar ele întindeau mâna după ele, iar eu îmi spuneam – chiar îmi amintesc că îmi spuneam – că până și brațele lor erau frumoase. Ceasuri aurii și bluze de mătase. Lâna aceea groasă. Ca mătasea. Cum îi zicea… ah, da, cașmir. Hainele de cașmir. Atât de moi. Totul era atât de moale. Toate aveau unghii lungi, inele cu diamante, smaralde, rubine. Atât de frumoase.
Mâinile lor erau… oh, aveau pielea fină ca mătasea. Se dădeau cu cremă de mâini, iar când am luat stiloul pe care îl folosiseră să semneze cecurile, am simțit aroma aceea. Trandafiri, violete. Crini. Domnule Wonicke, îți poți imagina o viață care miroase a trandafiri și a crini? Era ciudat, pentru că în tot timpul acela în care lucram acolo, ajutându-le pe doamnele acelea să
cumpere lucruri, știam că locul meu nu era la casă. Am venit în această țară
pe când aveam paisprezece ani și știu cum merg lucrurile. Este tărâmul celor liberi. Țara tuturor posibilităților. Dacă muncești din greu, o să reușești. Eu munceam din greu și știu că aș fi putut să fiu asemenea acelor femei. Dar am VP - 207
avut atâta ghinion! Atâta ghinion! Domnul ne-a luat copiii la El chiar înainte să apuce să vadă lumina zilei. Cinci copii în nouă ani. Așa că m-am îngrășat, bineînțeles. Dacă mi-aș fi păstrat silueta, aș fi putut să fiu și eu asemenea acelor femei. Mi se spune adesea că aș fi putut să fiu frumoasă. Dar n-am avut încotro și am renunțat la slujbă. Toate sarcinile acelea m-au îmbolnăvit.
Aveam dureri groaznice de cap. Îngrozitoare. Așa că am plecat de la muncă
în 1960 și acum îmi petrec după-amiezile alături de familia mea – nepoata mea a făcut gemeni anul trecut, doi băieți, și acum e din nou însărcinată – și la cinema. Îmi plac filmele vechi – cu Clark Gable și Lana Turner sau…
săptămâna trecută am văzut unul cu Gene Tierney și George Sanders. A fost tare frumos. Magic. Și atât de trist. Și pentru că locuim în New York, se mai întâmplă să-i văd pe actori pe stradă. Când ne-am mutat noi aici, nu se întâmpla asta – actorii locuiau în California. În Los Angeles. Dar acum au început să se mute la New York. Eram la metrou luna trecută și am văzut un bărbat – mi se părea cunoscut, așa că m-am apropiat de el – Gary Cooper!
Gary Cooper pe Canal Street într-o marți dimineața. Dar soră-mea n-a vrut să mă creadă când i-am spus! Oh, New York… se întâmplă fel de fel de lucruri în New York. Obișnuiesc să-i scriu verișoarei mele Sonja din Frombork – un orășel mic, tare mic – și îi povestesc despre tot. Eram la brutărie zilele trecute, când a intrat unul în magazin și a cerut toți banii din casa de marcat! M-am speriat atât de tare, am stat puțin acasă la prietena mea, doamna Roberts, care locuiește în apropiere, să-mi revin înainte să mă
duc acasă. Vecinii buni sunt atât de importanți, nu-i așa? Da, o cunosc pe doamna Malone. Desigur. Îmi cunosc toți vecinii. Dar pe ea o cunosc bine.
Ne-am cunoscut la coadă la magazine. Mi-o amintesc pe doamna Malone după păr. Are un păr așa frumos – roșcat și ușor auriu. I-am povestit prietenei mele și mi-a zis că îi zice blond căpșună. Ai mai auzit așa ceva? Dar căpșunile nu sunt galbene, toată lumea știe! Cred că Edith mă ia peste picior.
Da, avea păr roșcat cu nuanțe de auriu. Era foarte micuță. Subțirică. E toată
numai oase! Dar bărbații preferă femeile cu forme, nu-i așa? Îmi aduc aminte când am văzut-o prima oară, era îmbrăcată cu o bluză, pantaloni și pantofi albi, cu toc. Pantaloni mulați. Fredona o melodie, bătând din picior. Iar săptămâna următoare am văzut-o pe stradă și am salutat-o, bineînțeles, pentru că am recunoscut-o, dar ea nu m-a băgat în seamă. La început am rămas șocată – oamenii pot fi așa de nepoliticoși –, dar apoi am văzut că – a intrat la Dolly’s Beauty Parlor și mi-am dat seama că probabil era cu gândul la programare și că nu m-a observat. După care mi-am amintit că și eu trebuia să mă tund, așa că am intrat în salon și am văzut-o acolo, la manichiură. Era toată un zâmbet și stătea de vorbă cu o femeie grăsuță care era așezată pe scaunul de lângă ea. Așa că mi-a fost ușor să o rog pe Dolly, VP - 208
proprietara, să-mi vopsească părul în aceeași nuanță. Dar cred că a greșit vopseaua pentru că nu-i chiar aceeași culoare, dar tot arată bine, nu-i așa?
Vesel. După care am început să o tot observ pe doamna Malone. Ne mai întâlneam pe stradă și obișnuiam să-i zâmbesc și să o salut, dar ea nu mi-a răspuns niciodată la salut. Uneori mergeam la același magazin. Nu-mi place să o spun, dar am început să observ și alte lucruri. Nu lucruri frumoase.
Bluzele ei erau mereu puțin prea decoltate. Purta pantaloni foarte mulați. Se machia foarte mult. Nu-și purta verigheta. Nu era niciodată cu soțul ei. Într-o zi i-am văzut pe copii, pe copiii ei, jucându-se în curte, în fața blocului meu.
L-am întrebat pe cel mic unde e mami, iar el mi-a spus că doarme. Că
doarme! La nouă dimineața! Nu mi s-a părut normal. Chiar nu mi s-a părut normal! I-am luat pe cei mici de mână și i-am dus la mine acasă, le-am dat să
bea niște lapte. După care i-am dus acasă, iar doamna Malone nici măcar nu mi-a mulțumit. Deloc. Eu am fost mereu așa de politicoasă cu ea, i-am zâmbit mereu, i-am dat mereu bună ziua. Dar nu am primit nimic din partea ei.
Nimic. Nimic. Să-ți spun sincer, domnule Wonicke, mi s-a părut tare urât din partea ei.
∵
Scott îl sună, iar Pete îi spuse ce auzise de la Devlin: că declarația Lenei Gobek avea să o îngroape pe Ruth. După care îi povesti tot ce-și amintea despre doamna Gobek.
Urmă o pauză, iar Pete îl întrebă:
— E vreo problemă? Această doamnă Gobek o să reprezinte o problemă?
