Ruth simți o durere în piept. Noaptea aceea ar fi trebuit să rămână între ei. La momentul respectiv, însemnase ceva. Ceva între ei doi, nu pentru întreaga sală de judecată.
— Vorbiți mai tare, vă rog. Erați singur?
— Nu.
— Cu cine ați fost acolo?
Ridică privirea, iar Ruth păstră o fărâmă de speranță – de s-ar uita la ea! –
, dar el se uită fix în ochii lui Hirsch.
— Am fost alături de inculpată, doamna Malone.
— Și ce s-a întâmplat în noaptea aceea?
Johnny trase aer în piept și își feri din nou privirea.
VP - 204
— Am ieșit la masă. Am băut. După care Ruth… a început să plângă. Nu se mai oprea din plâns. Și mi-a zis că nu exista niciun motiv pentru care copiii să moară. Că nu exista niciun motiv pentru care să fie omorâți. Am întrebat-o ce voia să spună, dar nu se mai oprea din plâns. După care mi-a spus: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”.
Aceleași cuvinte pe care le spusese când îl văzuse plângând și umilit în biroul lui Scott. Când îi spusese că nu se mai puteau vedea o perioadă.
De ce spunea astfel de lucruri, de ce folosea cuvintele ei împotriva ei?
Încerca să o pedepsească pentru că îl alungase de lângă ea?
— Vorbiți puțin mai tare, domnule Salcito.
— Da.
— Inculpata a spus: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”. Și ați presupus că se referea la copiii ei.
— Da.
— Și ce i-ați spus?
— Păi… I-am spus: „Frankie și Cindy sunt morți. Tot ce mai putem face acum e să sperăm că polițiștii îl vor prinde pe cel vinovat”.
— Iar ea ce a răspuns?
— Îmi tot spunea: „Sunt sigură că or să înțeleagă. Că a fost mai bine așa”.
Repeta încontinuu.
Vorbea din ce în ce mai tare, de parcă semnificația a ceea ce spunea îi dădea curaj. Ruth rămase cu spatele drept, cu umerii încordați, îndurerată, cu gura uscată.
— După care… după care mi-a zis: „Johnny, iartă-mă. Eu i-am omorât”.
Întreaga încăpere rămase cu răsuflarea tăiară, explodă în țipete de spaimă, iar judecătorul bătu de câteva ori cu ciocănelul.
Și, de-abia atunci, Johnny se uită la ea, o clipă, doar atât, cu maxilarul încordat și cu o privire necruțătoare.
Ruth se ridică în picioare cu pumnii încleștați, fără să îl scape din ochi pe bărbatul din boxa martorilor și începu să țipe de parcă ar fi fost doar ei doi în cameră.
— Johnny? Cum ai putut să faci așa ceva? Nu e adevărat! Știi că nu e adevărat… Johnny – tocmai tu? Mi-ai spus că mă iubești! Cum ai putut să faci așa ceva?
VP - 205
Capitolul 18
Judecătorul ceru o pauză, iar Pete ieși pe coridor, clătinându-se pe picioare. Luă coridorul la pas. Își roase cuticulele. Se întrebă ce naiba ar fi putut să facă pentru ea.
Avea gura uscată, iar la fântâna cu apă era coadă, așa că găsi alta la capătul coridorului. În timp ce bea apă, observă doi bărbați trecând pe lângă
el, cu privirile plecate, care vorbeau în șoaptă. Unul din ei părea să fie chiar Devlin.
Pete opri robinetul și își duse batista la față. Rămase aplecat, de parcă s-ar fi șters la gură.
Și auzi:
— … o s-o îngroape. Și până mâine o să fie gata cu siguranță.
După care se auzi glasul agitat al lui Quinn:
— Mâine, domnule?
— Mâine, Lena Gobek va fi chemată să depună mărturie.
