— Cât timp am așteptat verdictul, mi-a fost așa de teamă că o să scapi. În acești patru ani, măcar am știut unde ești. Am știut că nu umbli cu alți VP - 244
bărbați. Și acum nu mă mai interesează ce-o să se întâmple. Poți să ieși chiar mâine de aici și n-o să mă mai intereseze. După ziua de azi, am să fiu mereu aici – și își duse degetele la tâmplă. De două ori.
Aceasta era imaginea care nu-i mai dădea pace: degetul lui, la tâmplă; ochii arzători; rânjetul acela.
Nu mai știa exact ce s-a întâmplat după aceea: nu-și amintea ce a mai zis Frank la plecare, nu-și amintea nici drumul de întoarcere în celula sa. Nu-și mai amintea alarma de la ora cinei, nu mai știa nici când a hotărât să nu se ducă la masă. Când își veni în simțiri, se trezi ghemuită în pat, pe întuneric.
Toate luminile din celulă erau stinse, se vedea doar lumina slabă de pe coridor și auzea zgomotul făcut de sute de femei care se pregăteau de culcare: șoapte, tuse, suspine.
Închise ochii și văzu în fața ochilor zâmbetul lui și își spuse: Așa o să fie de acum încolo.
Într-adevăr, așa avea să fie în zilele următoare.
Se ridica să meargă la masă, să se spele și să se ducă la culcare când îi spuneau ei să o facă. Spăla pe jos, curăța toalete, împingea căruțul cu cărți, fără să-și ia vreodată gândul de la Frank, după cum îi făgăduise el.
Veni și ziua audierii, iar avocatul ei se uită la chipul ei gol, la ochii ei roșii și se arată mulțumit.
Stătea așezată la o masă într-o cameră cu o atmosferă înăbușitoare, față-n față cu un rând de chipuri. Vorbea încet. Auzea cuvinte precum remușcare și vinovăție, coborî privirea și suspină.
— Da, ar fi vrut ea să spună. Sunt vinovată. Nu le-am purtat de grijă. Nu l-am oprit. Nu am văzut de ce era în stare. Recunosc. Sunt vinovată.
Îi auzea vorbind și se întrebă dacă să le spună adevărul, își imagină
rostind cuvintele. Cum ar fi sunat. Își imagină adevărul plutind în aerul sufocant din camera aceea, își imagină gustul adevărului. După care își dădu seama că dacă ar fi fost să îl spună, ei nu l-ar fi recunoscut, ar fi văzut doar furia și durerea ei. Își imagină chipurile lor neîncrezătoare, își imagină
privirile lor, felul în care aveau să dea din cap.
Își imagină cum o trimiteau din nou în celula ei, știind că vorbele lui Frank aveau să-i mai aducă alți câțiva ani de închisoare. Își imagină
zâmbetul lui triumfător.
Așa că luă un șervețel pe care i-l întinseră și își șterse lacrimile. Și ținu șervețelul la gură ca să nu lase adevărul să iasă.
Tot ceea ce văd și aud ei sunt lacrimile ei și o privesc satisfăcuți pentru că, într-un final, au reușit să o pună la pământ.
∵
VP - 245
Pete o văzu ieșind pe porțile întunecate ale închisorii, la lumina soarelui, cu o eșarfă rozalie la gât. Gardianul îi spuse ceva – crezu că e Baker, dar nu era sigur. Trecuseră vreo trei ani de când îi spusese că nu mai vine să o vadă.
Se întoarse să-l asculte, iar el își aținti privirea spre fusta ei strâmtă, spre bluza colorată, spre zâmbetul ei lucios. Pentru ea, anii ’60 nu se terminaseră.
Jim și Janis, Jimi și Altamont – nu știa nimic despre ei.
El ieși din umbră, făcu un pas plin de speranță și apoi un altul, și un altul, se apropie cu gura uscată și cu mâinile umede. Se gândi la cât de mult le luase să ajungă aici, la minciunile pe care le spusese, la promisiunile pe care le încălcase, la banii pe care îi cheltuise. Își aminti de Clyde Harrison, de mama și de tatăl lui, de toate lucrurile pe care le făcuse din iubire.
Ruth rămase o clipă în soare și închise ochii, își ridică chipul spre lumină.
Când Pete veni spre ea, cu pași tot mai repezi, ea deschise ochii, iar el se opri.
— Ruth. Am venit să… M-am gândit să te scot la prânz.
Ruth se uită lung la el, făcându-și umbră la ochi.
El continuă:
— Și… nu știu dacă ai unde să stai, dar aș putea…
Tăcerea ei îl opri.
— M-am gândit că poate ai vrea să sărbătorești.
Ruth își lăsă brațele pe lângă corp și îl privi încruntată, realizând cum au trecut anii pe lângă ea. Văzu cearcănele de sub ochi, ridurile din jurul gurii.
Arăta îmbătrânită, obosită și speriată.
— Să sărbătoresc?
— Da, de ce nu? Ești liberă. Ești o femeie liberă.
Dar ea dădu din cap că nu, ușor la început, după care din ce în ce mai tare, de parcă nu se putea opri.
Și îi auzi vocea parcă din depărtare.
— Ruth?
— Cum aș putea vreodată să fiu liberă?
