De parcă oricine ar fi fost acolo îl aștepta.
Atinse ușa și privi cum se balansează ușor, deschizând în fața lui o umbră
neagră, lungă. După care auzi un râs mecanic, îngrozitor, al unei jucării pentru copii.
Se lăsă ghidat de zgomotul acela, iar când ajunse în pragul ușii și văzu o siluetă cocoșată la perete, îi trecu un vuiet pe la ureche și crezu că o să
leșine.
După care ochii lui începură să asimileze întunericul și îl recunoscu pe cel care era acolo. Îl zări întins pe jos, între cele două paturi, sprijinit de perete, rotind cheia în spatele unei păpuși amuzate, sub lumina felinarelor de pe stradă care îi dădea o strălucire profană.
— Domnule Malone.
Frank ridică indiferent privirea, de parcă s-ar fi întâlnit, pur și simplu, la bar. Se uită lung la el.
— Ah, bună. Ești reporterul ăla. Womack, parcă?
— Wonicke. Pete Wonicke.
În întinse mâna, iar Frank i-o strânse fără să se ridice.
— Eram prin zonă și am văzut lumina aprinsă.
Pete scoase pachetul de țigări, îi oferi una și se așeză lângă el.
— Domnule Malone, nu vreau să-mi bag nasul, dar ce căutați aici? Sunteți bine?
Frank se întoarse cu fața spre el și îi zâmbi, dar era un zâmbet fără umor sau căldură.
— Wonicke, copiii mei sunt morți, iar soția mea riscă să fie condamnată la închisoare pentru moartea lor. Ți se pare că sunt bine?
— Îmi pare rău…
— Nu-i nimic. Știu că ai intenții bune, zise el, oftând. Probabil că ți se pare ciudat că sunt aici.
— Da… puțin.
— Pot la fel de bine să aștept aici. Nu pot să dorm și orice ar fi să se întâmple mâine în sala de judecată, tot trebuie să aștept și eu undeva, nu?
— Da, sigur.
Frank aruncă o privire spre camera goală, strângând covorul în palmă.
— Știam că o s-o găsesc goală. Nu au reușit s-o închirieze. Oamenii se arată interesați – familii, cu copii –, după care aud ce s-a întâmplat aici și nu vor să se mai mute. Chiar dacă poliția zice că nu s-a întâmplat nimic aici, în VP - 231
apartament. Dar, știi și tu cum e. Zic că se simte o atmosferă încordată.
Fantome. Lucruri rele. Și tot așa. E același lucru, nu-i așa?
— Da, probabil că da.
— Pe mine nu mă deranjează fantomele, zise Frank.
∵
La șapte dimineața, Pete era deja la tribunal. Își luă o ceașcă de cafea tare servită pe hol. Luă coridorul la pas.
Fumă țigară după țigară. Coridorul începu să se umple: cu polițiști, cu reporteri, cu oameni curioși. Scott îl salută din priviri, după care se uită la Hirsch, care vorbea în șoaptă cu asistentul lui.
De-abia după ora unsprezece fură chemați în sală. Aprodul îi anunță pe un ton calm, dar vestea explodă în mijlocul mulțimii ca o bombă.
— S-a întors juriul! S-au întors!
Fiecare se așeză la locul lui, iar Pete aruncă o privire în jurul lui. Juriul deliberase timp de șaisprezece ore. Nu avea de unde să știe dacă era un semn bun sau nu și, după expresia de pe chipurile lor, Scott și Hirsch păreau și ei la fel de neștiutori.
Ruth rămase la locul ei. Fotografiile copiilor fuseseră luate de pe panou și părea că nu știe unde să se uite. Își ținea mâinile împreunate în poală. Era palidă și avea cearcăne adânci sub ochi. O văzu întorcându-se cu fața spre Scott, îi șopti ceva și încercă să zâmbească.
După care jurații își făcură intrarea. Scott o apucă pe Ruth de braț și îi șopti ceva la ureche. Ea încuviință, își mușcă buza și rămase cu privirea ațintită spre jurați.
Judecătorul făcu liniște în sală, după care spuse:
— Dragi jurați, ați ajuns la un verdict pentru infracțiunea de crimă cu premeditare?
Primul jurat se ridică în picioare. Era un tip scund, umflățel, la vreo cincizeci de ani, cu chelie și ochelari cu rame groase. Genul de bărbat pe care nu l-ai fi observat pe stradă.
— Da, domnule judecător.
— Care este verdictul?
