Se minună de cât de calm îi vorbi. Ar fi putut să jure că țipa. Dar vorbi cu un glas subțire, normal.
— Nu m-am gândit la asta, răspunse el. Am zis să mai schimb ceva.
În povestea lui, copiii sunt încă în viață și ar fi vrut să îi scrie un final nou.
— Și ce aveai de gând să faci? Cu… cu copiii?
— Mă gândeam să ți-i aduc înapoi dimineață, zise el. Nu știu, nu aveam un plan. Mă gândeam să-ți spun că eram prin cartier și că îi găsisem hoinărind pe afară. Și că i-am dus acasă la mine.
— Dar mi-ar fi spus… ei mi-ar fi spus. Frankie mi-ar fi spus că nu era adevărat.
De îndată că spuse asta, știu că nu era adevărat. Frankie își venera tatăl, i-ar fi spus orice i-ar fi spus Frank să zică. Sau poate că nici măcar nu mai aveau să-și amintească, poate că aveau să creadă că totul fusese un vis – că
adormiseră la ei acasă și că se treziseră acasă la Frank.
Toate acele interviuri. Toate acele declarații. Polițiștii care cercetaseră un plan atent, bine pus la punct. Ea însăși care preferase să creadă în existența unui străin meticulos, isteț, care petrecuse zile întregi pe urmele lor.
Și în tot acest timp: Frank era vinovatul.
— Și… după ce i-ai dus în mașină, ce s-a mai întâmplat?
— I-am așezat pe bancheta din spate și am plecat la fel cum am venit – am scos frâna de mână și am împins mașina până la capătul străzii, după care m-am urcat în mașină și am plecat acasă. Pur și simplu. I-am dus în camera mea. Le-am dat niște reviste de benzi desenate. Niște suc de struguri.
Dar de data aceasta își feri privirea. Deja nu se mai putea uita la el ca să
asculte restul poveștii.
Dar el spuse:
VP - 241
— N-am vrut niciodată să le fac rău.
După care:
— Cum ți-ai dat seama?
Iată cum: detaliul acela care o pusese de atâtea ori pe gânduri, întrebarea care nu îi dăduse niciodată pace, ca o rană care nu voia să se vindece. Doar că acum otrava ieșea la iveală. Adevărul murdar.
— Cineva le-a mai dat o dată de mâncare. Așa că m-am gândit că era vorba despre cineva care… dar nu reuși să rostească acele cuvinte. Cineva le-a dat de mâncare și a avut grijă de ei. Ce motive ar mai fi avut altcineva să le dea de mâncare?
Frank încuviință și răsuflă ușurat.
— Ce chestie, nimeni n-a observat ce am făcut cu căruciorul. Dar faza cu mâncarea, nici măcar nu mi-a trecut prin minte.
— Oamenii nu observă niciodată ce crezi tu că vor observa. Le-am spus polițiștilor că m-am culcat pe la miezul nopții și că m-am mai trezit de-abia când m-ai sunat tu de dimineață. Dar știu că tu le-ai spus că te-am sunat pe la trei dimineața și mi-am dat seama că făcusem o greșeală. M-am speriat.
Mi-a fost teamă că aveau să verifice desfășurătorul. Dar nu au băgat de seamă. Sau dacă au făcut-o, nu le-a păsat. Erau atât de convinși că tu ești vinovată, mai ales după ce ai refuzat testul cu detectorul de minciuni.
Ruth se uită lung la el și răspunse aproape instant:
— Dar nici tu nu ai fost supus testului.
— Așa e, zise el, dar pe mine nu m-au pus să-l fac. Și după ce ai fugit în mijlocul testului, de-abia dacă s-au mai uitat în direcția mea.
Frank își drese glasul.
— În fine, da, le-am dat de mâncare. Am urcat să le aduc niște suc, iar când m-am întors Frankie se trezise din nou. Avea nevoie la toaletă, după
care mi-a zis că-i e foame. L-am întrebat ce au mâncat la cină – și vrei să știi ce mi-a zis? „N-am mâncat nimic, tati”.
— Nu e adevărat. Le-am dat de mâncare! Le-am dat carne de vițel, fasole verde și lapte. După cum le-am zis și polițiștilor. Doar că… doar că nu au vrut să mănânce. Carnea era uscată, iar Frankie mi-a zis că nu-i place.
Nu avea nici cea mai mică idee de ce i se părea atât de important să îl facă
să înțeleagă asta.
— Le-am spus că nu am altceva de mâncare și că n-aveau decât să se culce nemâncați. Frankie a aruncat farfuria pe jos, iar eu… eu eram atât de obosită…
Chipul încăpățânat al lui Frankie, boticul lui, obrazul care îi strălucea de la palma ei. Cindy care plângea, refuzând să mănânce dacă fratele ei nu mânca.
Pentru că voia să fie ca el.
VP - 242
— Dar le era foame, Ruth. Și nu voiam să înceapă să plângă și să se smiorcăie, așa că am făcut niște macaroane cu brânză, le-am dat să mănânce și s-au culcat la loc pentru o perioadă scurtă de timp. Dar s-au trezit din nou, iar Cin a început să plângă. Mi-a zis că voia la mami. Că voia să se ducă acasă.
Am tot încercat să o liniștesc, să îi spun să se calmeze, dar cu cât încercam să
