La două luni după proces, a aplicat pentru un program de master în istorie, după care s-a angajat ca profesor la o școală privată. Slujba de la librărie nu era de ajuns – trebuia să facă ceva mai mult decât să-și câștige existența. Și, uneori, explicându-le copiilor greșelile din trecut, simțea că
face ceva.
În zilele libere, mergea la film. Seara ieșea la plimbare și avea nevoie de un pahar de whisky ca să poată adormi.
Dar Ruth Malone a rămas primul lucru la care se gândea în fiecare dimineață. A încercat să iasă cu alte fete, dar se simțea ca și cum le înșela, așa că s-a oprit la un moment dat. Uneori, vedea un anume gen de femeie într-un bar, cu un fel anume de a se mișca și, cu toate că știa că nu are cum să
fie ea, de fiecare dată trebuia să se asigure.
Și-a notat în calendarul din bucătărie data audierii ei și se uita la ea de fiecare dată când își pregătea cina. Cu două săptămâni înainte de audiere, nu a mai putut rezista și i-a trimis o scrisoare îi care i-a spus că o să fie și el prezent.
∵
Și-a încercuit în calendarul ei de deasupra patului data audierii, astfel încât să fie primul lucru pe care îl vede dimineața. A încercat să nu-și facă
speranțe, dar speranța e tot ce i-a mai rămas. Speranță și timp de gândire.
A încercat să nu-și imagineze cum a continuat fără ea lumea din exterior.
De aproape patru ani a încercat să se gândească la prezentul ei, zi de zi: la bibliotecă, la programul de curățenie, la coada de la baie. La senzația de a dormi pe salteaua aceea noapte de noapte și la zilele șterse în fiecare zi din calendar înainte de a merge la culcare.
Rareori își permitea să se gândească la trecut. La copii, la Crăciunurile petrecute împreună; la părul împletit al lui Cindy; la felul în care Frankie își vâra limba prin dinții din față când încerca să-și scrie numele cu litere tremurate.
Și în ultima perioadă, preocupată de viitoarea audiere, își aducea aminte de frânturi din perioada procesului. Iar asta o ducea cu gândul la Devlin: la felul în care s-a uitat la ea în acea primă dimineață în apartament. La silueta lui masivă în boxa martorilor, la vocea lui groasă care răsuna cu ecou în sala VP - 235
de judecată. Mai mult decât orice, își amintea de ochii aceia cu pleoapele căzute care o urmăreau de la distanță în nenumărate baruri și încăperi urâte.
Își amintea în mod special de un anume interviu. Și acum, după ce a avut atât timp să pună lucrurile cap la cap, nu-și putea scoate din minte acea acuzație. Acel detaliu care nu se lega.
Nu și-a putut lua gândul de la acele povești cusute cu ață albă – care continuau să se destrame pentru ca totul să iasă la iveală. Până ce într-o dimineață s-a trezit și – gata, era limpede ca lumina zilei. Brusc, a înțeles tot.
Așa că a scris o scrisoare, a completat un formular pentru vizite și a așteptat.
∵
Mai fusese deja de sute de ori în camera aceasta sau în una foarte asemănătoare. Stătuse deja de sute de ori pe aceleași scaune tari, față-n față
cu aceiași vizitatori, de partea cealaltă a acelorași mese. Avocații săi. Mama ei. Gina.
Lou a venit o singură dată să o viziteze, la o săptămână după proces.
— Iubita mea, trebuie să fac ce e mai bine pentru afacerea mea, îi spuse el. Știi asta. Trebuie să mă gândesc la clienții mei.
Ruth nu spusese nimic.
— Totul trebuie să fie curat ca lacrima. Știu că mă înțelegi.
Ruth nu-i spusese nimic, doar se uitase la fața lui după ce tăcuse. Se ridicase să plece. Ajunsese în pragul ușii, îl strigase pe gardian și plecase fără
să mai arunce vreo privire în urmă, luându-și banii pe care îi dăduse avans lui Scott.
Gina era singura care reușea cumva să o scoată din atmosfera de închisoare, să o transporte pentru câteva clipe în lumea reală. Nu obișnuiau să vorbească prea mult despre apeluri, despre instanțe de judecată ori sentințe, ci se amuzau pe seama trecutului.
Cel mai mult ura mirosul din acel loc. La început, se oferise să ajute la curățenie, știind prea bine că prefera mirosul de înălbitor și de săpun mirosului de mâncare din bucătărie. Iar în bibliotecă era și mai bine: liniștea aceea, mirosul de hârtie veche. Dar oricât de mult ar fi încercat, nu putea să
suporte duhoarea aceea usturătoare care apărea din cauza atâtor oameni care locuiau la un loc.
Gina o ajutase să blocheze astfel de gânduri. Până într-o zi în care îi spusese că nici ea nu va mai putea să vină să o viziteze.
— Mick și-a găsit o nouă slujbă. Una bună.
— Chiar așa? Mă bucur, G.
— E în Orange County. E o oportunitate extraordinară.
VP - 236
Cuvintele ei veniră pe nerăsuflate: entuziasmul ei, nevoia de a-i spune tot.
De a se elibera.
— Da, dar Orange County nu-i așa departe.
Gina îi aruncase un zâmbet trist.
— E vorba despre Orange County din California, draga mea. Nici măcar nu știam că există și acolo. Ciudat, nu-i așa? A obținut o slujbă tocmai acolo și m-a rugat să mă duc cu el. Ba chiar am început să vorbim de căsătorie.
O apucase pe Ruth de mâna ei subțire cu mâna ei puternică.
